28 ianuarie 2010
De imagini nedefinite din plasa existenţei mă agăţ cu disperare. Întorc firul ghemului înfăşurat pe părţile rotundului şi caut să intru, în adâncul lui pentru un nou început. Din coduri bine stabilite, tot dintr-un început, caut să găsesc energii în infinitul nostru mic, pentru a răbufni cândva în raze de existenţă-lumină, în care nu există nici început, nici sfârşit şi când nu va mai exista acea atracţie universală, spre interior sau spre exterior, cănd nu va mai fii posibilă o mare prăbuşire sau o mare explozie. În faţa naşterii şi morţii rămân gânditor, apoi ridic întrebări spre firea începutului, întrebând „Creatorul” de rostul existenţei şi dacă aducerea mea, a ta, a noastră în timp, îşi are rostul. Gheara fricii de a nu fi este teribilă, temătoare, ignorată sau uneori acceptată, dar întodeauna cu speranţa existeţei unui dincolo, speranţă subconştientă chiar şi pentru cel mai convins ateu.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Viorel Muha in Eseuri
30 iulie 2009
„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Gheorghe Culicovschi in Critică literară, Cărţi, Epigrame, Fragmente literare, Umor
20 aprilie 2009
Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea…liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane…simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo…
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una…care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
11 noiembrie 2008
Fragmente disparate… puzzle-ul tabloului se profila cu imaginea tremurândă, în depărtare. Zorile abia își aplecaseră razele pe chipul florilor. Dimineața îi sărută genele și deschise ochii. Privi cu ochii mirați tabloul… da, tabloul în care castelul părea țintuit acolo de parcă nu fusese real cât a fost noaptea de lungă… acum, ziua era încuiat în pânza țesută de mâna dibace a unui pictor.
Retușuri de fraze se înșiră-deșiră pe firul lui “a fost odată” până acolo unde visul începe ca și povestea.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
10 iunie 2008
Împletitură de fir, viaţa este… aţă colorată. O bucată verde, o bucată roşie, o bucată albastră, alta albă şi alte culori ce se încolăcesc separat în noduri multicolore. Atâta ocupaţie avea ea, copila, să primească sentimente-culori, după cum aţa vieţii se deşira pe ghemul trăirii.
Păcat că atunci când a bătut la poarta lumii nu o aştepta decât un ghem. Atât! Fiinţele de pe calea sa erau prea ocupate cu sentimente de plastic, imitator de viaţă autentică, să mai primească aşa cum se cuvine pe mogâldeaţa ca azurul cerului. Timpul trece, firul de la început, albastru de senin, începu să capete culori tot mai conturate, odată cu înaintarea în viaţă, cu trecerea prin ţinutul naiv al copilăriei şi apoi al idealismului adolescentin.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
27 mai 2008
– Hei, hei! Aşteaptă!
Un glas piţigăiat răscoleşte tăcerea din jur în bucăţi mari de sunete. Piticul cu zâmbet bizar şi haină verde, încheiată cu nasturi mov, zărise copila cu ochii trişti şi figură inocentă cum strângea în palmă un mic bolovan de la rădăcina bătrânului castan şi care mergea încet spre grădina de langă calea ferată.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Poveşti