La Editura Humanitas a apărut „Aurora„, roman suprarealist de Michel Leiris.
Cartea poartă cititorul printr-un univers straniu, cu accente de apocalipsă. Imaginile din care e alcătuit au însă, toate, consistenţa visului: ele se gonesc neîncetat una pe alta, căutând parcă să atingă o „puritate inaccesibilă”, poate acea transparenţă asociată marilor mituri şi marilor simboluri. Şi nu întâmplător, căci autorul lui a cercetat vreme îndelungată, la sursă, împreună cu o echipă de etnologi, fabuloasa mitologie africană. Aşa se face că, dezvăluindu-şi fantasmele cu o negrăită cruzime, Michel Leiris face o invitaţie în adâncurile propriului nostru suflet, acolo unde ia naştere conştiinţa scandalului pe care-l reprezintă condiţia noastră de fiinţe supuse trecerii şi pierii.
Teatrul de Comedie din Bucureşti prezintă vineri, 25 ianuarie, şi sâmbătă, 26 ianuarie 2011, de la ora 19:30, la Sala Nouă (str. Sf Vineri, nr. 11) spectacolul „Zvăpăiata”, dramatizare după o nuvelă de A.P. Cehov, regia Elena Morar.
La Humanitas Multimedia a aoărut în format audio nuvela „Eduard şi Dumnezeu” de Milan Kundera, din volumul „Iubiri caraghioase”, în lectura inconfundabilă a lui Victor Rebengiuc.
Iubirea este pentru Milan Kundera altceva decât blândă visare sau suspin abisal, ceva mult mai palpabil, „epidermic” aproape. Nu maladive fantasme, nu obscure pulsiuni îi împing pe eroii nuvelelor sale unul către altul: în doi, nu e loc de subtile ocoluri şi de inavuabile complexe; totul se reduce la expresia cea mai brutală a esenţialului. Cu nespusă luciditate şi cu enormă ironie, Kundera dezvăluie resorturile cotidiene ale relaţiei de cuplu, care sfârşesc prin a provoca un imens hohot de râs.
Chiar şi un scurt fragment este suficient pentru a simţi calitatea acestei lucrări:
„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea…liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane…simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo…
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una…care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
Unul dintre audiobook-urile cu care Humanitas Multimedia ne încântă este şi „Falsul autostop” de Milan Kundera, în lectura lui Cristi Iacob.
Iubirea este pentru Milan Kundera altceva decât blânda visare sau suspinul abisal, ceva mult mai palpabil, „epidermic“ aproape. Nu maladive fantasme, nu obscure pulsiuni îi împing pe eroii nuvelelor sale unul către altul: în doi, nu e loc de subtile ocoluri şi de inavuabile complexe; totul se reduce la expresia cea mai brutală a esenţialului. Iar acesta este prins uneori chiar în jocurile aberante ale partenerilor, jocuri cărora le cad prizonieri până la capăt, aşa cum se întâmplă în „Falsul autostop”. Tânăra plăcută va de veni o simplă autostopistă uşuratică, iar iubitul ei, atent şi tandru, se va identifica cu şoferul indiferent care ia o autostopistă de pe marginea drumului. Unde se opreşte jocul pentru a lăsa locul realităţii? Cât din joc este real? Cât din realitate se pierde?
Iată un scurt fragment, dar care demonstrează ce atmosferă poate imprima o lectură de calitate: