Capitolul întâi al romanului „Exmatriculat din viaţă!” de Georgeta Nedelcu:

– Prima parte –

Seara era liniştită, dar înorată. Aerul era cât se poate de apăsător. Freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea.Viaţa e frumoasă! Trăind! Trăind pur şi simplu!

Când eram domnişoară, căutam cu înfrigurare formele de viaţă miraculoase care să mă împace cu mine, cu lumea şi cu Tatăl Ceresc! Dar nu găseam nimic din toate astea, deoarece îmi doream prea multe deodată. Vroiam să fac atât de multe lucruri care să sfideze timpul şi… moartea!

Şi nici cu lumea nu mă prea împăcam, căci mi se părea că aşteaptă de la mine numai ceea ce eu nu îi puteam oferi. Nici cu Dumnezeu nu eram împăcată, pentru că, de multe ori, îşi întorsese faţa de la mine. Fără o familie a mea, întemeiată după nişte reguli sănătoase, nu puteam să am un sens în viaţă. Mă întrebam de multe ori: ”Oare, sunt eu destul de puternică, încât să pot spera atât de mult?” Fiecare zi înseamnă pasul făcut pe încă o treaptă a cunoaşterii, o nouă etapă de muncă pentru noul asalt.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Georgeta Nedelcu in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1

Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.

6 voturi

Încarc...

Publicat de Genovica Manta in Articole, Cărţi, Dragoste, Folclor, Fragmente literare
5 comentarii »

In piatră săpat-ai drum cu oaste de ape obosite, mângâind zări cu ochi de milenii şi secole trecute. Prin val şi văi rătăcitor şi-n zbatere de lăcaş de maluri tu spui:
– Iată-mă! Pentru tine aici sunt şi pentru toţi cei ce vor veni. Sunt pentru a şopti maiestuos călătorului cele văzute la ceas de noapte, prin unduiri de ape rătăcite, prin clipe de tăcere în lumini de lună pe ape coborâte, lumi uitate în trecere prin timpuri, prin glasuri nevăzute în depărtări de ape. Iţi spun că duc încet în timpuri vechi imagini neuitate. Tu, călătorule prin timp, ia aminte!

Chiar dacă bărci prin suliţi de undiţi şi oşti pogorâte prin piraţi astăzi vor ca adâncimi de sclipiri în unde de solzi să jefuiască, să rupă catargul depărtărilor, să ostoiasacă ce alţii au făcut prin neuitate veacuri, îţi spun că truda-i zadarnică.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Nu anii îmbătrânesc pe om, ci viaţa, pentru că starea normală a omului este indiferentismul…

Ce exprimă cuvântul lux?

Expunerea sau desluşirea deşertăciunilor omeneşti, în care par­tizanii senzualismului caută desfătarea trupească, găsind că în ea este originea tuturor ideilor noastre în contra idealismului.

Orişicum să fie, dar luxul este viciul cel mai atrăgător, cel mai molipsitor, din care se nasc toate calamităţile ce aduc la pieire nu numai individualitatea omenirii, ci dărâmă şi stinge naţiuni întregi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Eseuri
Comenteaza! »

Fragmente din volumul „Personalitatea literaturii române” de Constantin Ciopraga (capitolul „Renascentism târziu: Dimitrie Cantemir”), Princeps Edit, Iaşi, 2007

„Nu numai prin imensa capacitate de cunoaştere, pornind intensiv de la cei vechi, dar şi prin modul de a construi el însuşi, moldoveanul Cantemir a fost, în frământata lume feudală, un umanist de statură renascentistă. Prin îngânduratul Miron Costin, prin Dosoftei, prestigiosul mitropolit de Iaşi, prin Nicolae Milescu, al cărui studiu teologic Enchiridion sive Stella Orientalis Occidentalis splendens se tipărea în 1669 la Paris, de asemenea prin foarte instruitul muntean Constantin Cantacuzino, fracventator al Universităţii padovane (suprimat în 1716 la Constantinopol), apoi prin Cantemir, emulul acestora – unii de formaţie latină, alţii iniţiaţi şi în cultura Heladei -, se configura la confiniile Orientului cu Occidentul, un început autohton de renaştere.”

2 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »