8 mai 2008

Felii de timp – Drumul ţării, Danubiu

In piatră săpat-ai drum cu oaste de ape obosite, mângâind zări cu ochi de milenii şi secole trecute. Prin val şi văi rătăcitor şi-n zbatere de lăcaş de maluri tu spui:
– Iată-mă! Pentru tine aici sunt şi pentru toţi cei ce vor veni. Sunt pentru a şopti maiestuos călătorului cele văzute la ceas de noapte, prin unduiri de ape rătăcite, prin clipe de tăcere în lumini de lună pe ape coborâte, lumi uitate în trecere prin timpuri, prin glasuri nevăzute în depărtări de ape. Iţi spun că duc încet în timpuri vechi imagini neuitate. Tu, călătorule prin timp, ia aminte!

Chiar dacă bărci prin suliţi de undiţi şi oşti pogorâte prin piraţi astăzi vor ca adâncimi de sclipiri în unde de solzi să jefuiască, să rupă catargul depărtărilor, să ostoiasacă ce alţii au făcut prin neuitate veacuri, îţi spun că truda-i zadarnică.

Urâţi şi negri la suflet astăzi aceştia ce au rămas din timpuri, ei nu se vor uitaţi şi ţara în necaz mare o driguiesc. Ei, cei umeziţi de ape întunecate, cu coroane obosite în plecăciuni şi-n putreziciuni frumos mirositoare, nu vor să plece. Sunt rămaşi ca frunze bolnave de toamnă târzie, ce ape uită ca să ducă, crengi rupte de timpuri obosite, rădăcini ce se ţin agăţate şi adânc înfipte în trupul ţării, lupi ce vlăguiesc şi ostoiesc alte generaţii, dorind ca niciodată nimeni să nu-i mai ducă. Dar ei vor fi cândva, prin mal de ape furioase, spre zări şi vremuri poate duşi, fiind vinovaţi de fapte ticăloase.

Aceştia nu sunt nici măcar piraţi de apă dulce, nici lege n-au avut vreodată, nu au Dumnezeu sau a păgânului credinţă, pagâni care totuşi în statuie de şarpe sau de vârcolac pun încă nădejde şi credinţă. Ei au ajuns să nu se mai creadă nici măcar pe ei. Pun unelte de diavol în dreapta să nu îi vadă stânga şi în hoţie fără margini îşi fac sălaş de perfecţiune, sfindând mulţimea. Şi mulţi dintre ei cu a lor vrere, culmi tind să ajungă, încât îşi fură propiile valori şi trăiesc în egoism chiar şi cu propria lor persoană. În nămoluri putrede se regăsesc, cu neuroni de batracieni în fază primitivă. Ei au cucerit această societate şi ne privează de lumină.

Ei sunt fii lui Terente, concepuţi în grabă la margine de baltă, între alcool şi nebunie. Pândesc prin barcă de mal atrasă, spre stuf ce maluri ascund comori de viaţă în devenire, pândind picioare tremurânde de fiinţă, care zgribulită uită în frică groaznică drumul ce duce spre casă. Ei pândesc adăpost de fecioară albă şi fură până şi a călătorului ciutură de apă dulce, uitând de mamă, uitând că au suflet. Ei confiscă până şi sărăcăcioasa laiţă, rece şi răcoritore făcută din împletituri spre odihna celui obosit de ape.

Tu, ţara mea, ai fost plină de doine, curată şi plină de izvoare, de codrii ce reazămă cerul, de ape curate, de băi termale, de poieni pline de floare râzand în soare, azi tu eşti ostenită. Copii şi fii tăi îţi pleacă. Nu vor să se mai întoarcă şi plâng în depărtări al tău dor. Ei văd caprioara, văd cerbul, văd ursul Carpaţilor şi miile de păsări zburătoare că se mai regăsesc doar în vrăbii necăjite.

Ei duc dorul răşinii de cetină, al ciupercii de pădure, ei văd în ochii lor mura neagră de munte, cireaşa amară suspendată, mică, prin văi unde pomi străjuiesc drumuri. Ei duc dorul dimineţilor liniştite de primăvara, fără adieri de vânt şi pline de verdeaţă, de floare de tei, de cireş sau cais ratăcitor. Pe culmea dealului falnic era cândva, mărul sau străjerul pus pentru călătorul însetat la ceas de 12 de amiază, setea să`şi potolescă.

Depărtarea duce dorul doinei, a doinei cu ecou pe dealul copilăriei noastre sau poate chiar a blocului vecin, a străzii pe care nu am fi vrut să o părăsim niciodată. Nu vrem să fim uitaţi în copilăria noastră, a verdelui nostru din suflet, suflet prin naştere şi botezat de preot bătrân şi bărbos, cu barbă de patriarh nemurdărit de marginile limitate ale timpurilor de astăzi, timpuri de dezbinare şi care încă pune graniţe între noi.

Nu vrem să rămânem numai ca amintiri în praful de stradă jucăuş cu noi sau în talpa friptă de asfalt încins de copiliţă sau baieţaş. Suntem departe de ciobănaşul cu fluieraşul lui, de codrii străbătuţi în singurătatea copilăriei si nu vrem numai să ne regăsim întodeauna în pădurea amintirilor noastre, trăind şi noi la margine de ape mari acum.

Fiecare să încercăm prin aceste imagini, să regăsim legătura noastră cu locurile natale, să stabilim legături uitate şi să desfacem bariere de cuvinte care merită pronunţate, în care darul de pământ şi verdeaţă erau Rai pentru noi. Să aducem în amintire şi să luăm înapoi pădurile noastre, câmpiile, dealurile, şesurile, crâgurile copilăriei, bălţile noastre a tuturor pline de peşte, în aşezări pe care bunul Dumnezeu ni le-a dăruit nouă, nu celor care trăiesc pentru a pângări această ţară.

Să păstrăm în inimi şi în suflet ce avem mai bun şi la rândul nostru să dăruim mai departe celor de după noi, toată bogăţia şi trăirea sufletului nostru. Să trasmitem celor care îşi caută oglinda vieţii în strămoşi, în cei ce au trăit aici păstrând tradiţii, ca la rândul lor să transmită mai departe din generaţie în generaţie, către copiii lor, către nepoţii lor şi către urmaşii nepoţilor noştrii, această ţară întreagă şi neprihănită.

Text de Viorel Muha

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook