Festivalul Naţional de Epigramă “Cât e Buzăul de mare”, ediţia a XI-a, a început la 7 mai 2010, ora 17:00, în Sala de consiliu a Primăriei Buzău, situată într-o clădire monumentală, dată în folosinţă încă din anul 1903, în prezenţa epigramiştilor buzoieni şi a invitaţilor din ţară şi de peste Prut.
Continuare »
2 voturi
Încarc...Epigrama, cu drăcuşorii ei,
Se duelează-ntruna.
Zeiţa-i – Mătrăguna!*
Sar din săbii şi peniţe doar… scântei.
*Atropa Belladonna sau Carmen, trimisă pe pământ, cu mulţi drăcuşori, să ne veselească, să ne corecteze viciile prin satiră şi umor, că prea amărâţi şi prea înfumuraţi din cale afară suntem.
P.S. Dar mai e o Zeiţă în ceruri, cu aia eu contactez.
* * *
Zeiţa Epigrama şi… drăcuşorii ei sau Globul Pătrat cu unii tipi de pe el, cu marile lor succese la Concursuri Naţionale şi Internaţionale de Humor şi Neumor, menţionaţi cu multiple premii Grand Prix, că nu-s chiar toţi aşa ca ei, ci selectaţi din toate colţurile Globului Pătrat – despre toate acestea – mai jos.
Continuare »
2 voturiÎncarc...
Am socotit potrivit ca în fruntea listei epigramiştilor beneficiari ai atenţiei lui Cincinat Pavelescu să fie cei cărora li s-au dedicat mai multe epigrame. Printre aceştia se numără, după câte am constatat, nepotul său, Mircea Pavelescu, născut în 14 octombrie 1908, când Cincinat Pavelescu avea 36 de ani, iar Ion Pavelescu – deasemeni unchi – avea 19 ani.
Anii au trecut, Mircea a crescut şi, precum cei doi unchi ai săi, a devenit poet scriind – după cum arăta G. Călinescu – «o poezie fantezistă firească şi graţioasă (Pasărea Paradisului), adevărat jurnal de bord liric, străbătut de o ştrengărească melancolie».
Ca şi cei doi unchi ai săi, Mircea se apropie de epigramă şi e de presupus că îşi încearcă pana şi talentul în catrene adresate cel puţin unuia dintre dânşii. Rezultă o luptă epigramatică în care el trebuie să facă faţă singur săgeţilor trase de cei doi versaţi şi deosebit de talentaţi înaintaşi ai săi.
Continuare »
2 voturiÎncarc...Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
Continuare »
50 voturiÎncarc...Valeriu Butulescu este un dramaturg cunoscut, piesele sale de teatru bucurându-se de reprezentări scenice, atât în ţară, cât şi peste hotare. În anul 2005 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti (Timişoara) pentru comedia amară „Hoţul cinstit”, prezentată de Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Republica Moldova. Apoi, surprinzător, autorul iese brusc din comedie, scriind drama „Infinitul Brâncuşi”, tradusă după scurt timp în portugheză şi engleză, dramă care a reprezentat teatrul românesc la Festivalul de la Lisabona, în interpretarea inegalabilă a regretatului maestru Ştefan Iordache.
La începutul anului 2009, Valeriu Butulescu revine la teatrul vesel şi plin de profunzime, care îi este caracteristic, terminând comedia „Insula femeilor”, cu care câştigă Premiul I la Festivalul Comediei Româneşti 2009, socotit cel mai important eveniment în domeniu. Desigur, laurii supremaţiei într-un festival naţional de teatru profesionist n-ar trebui să fie o surpriză. De-a lungul timpului, autorul a convins multă lume, de pretutindeni, cu umorul său fin, cultivat în aforismele sale, care nu întâmplător au fost traduse şi publicate în 35 (treizecişicinci) de limbi!
Pe marginea acestui eveniment am consemnat următorul interviu.
Continuare »
7 voturiÎncarc...
În anul 1605, de sub teascurile tiparniţei lui Juan de la Cuesta din Madrid vedea lumina zilei Don Quijote, un personaj fabulos, cum puţine se născuseră din vremea lui Homer încoace. Părintele său, Miguel de Cervantes y Saavedra, nu era licenţiat al universităţii din Salamanca, nici măcar bacalaureat, precum Samson Carrasco, ci un simplu soldat cărunt şi infirm, lăsat la vatră. Asemenea contemporanului său Shakespeare, avea şcoală puţină, dublată însă de un talent uriaş. Dascălul său, Juan de Hoyos, îl învăţase bine latina, dar mai ales castiliana, căreia Cervantes îi va fixa definitiv forma literară. Autorul nu era la primul păcat literar. Debutase pe când era elev, cu un sonet, patru redondillas, o copla şi o elegie în terţine, – toate într-o culegere de poezii publicate cu ocazia morţii reginei Isabela de Valois.
Poate că Don Miguel ar fi ajuns un bun poet de curte, versificator înzestrat, talentat căutător de rime, dacă n-ar fi simţit, irezistibil, chemarea armelor. Pentru o lungă perioadă de timp Cervantes lasă pana şi pune mâna pe sabie. Trăieşte nebunia eroică a războiului. Se înrolează în armata lui Juan de Austria. Îşi pierde un braţ luptându-se cu turcii în bătălia de pomină de la Lepanto (1571), ceea ce nu-l împiedică să se caţere, doi ani mai târziu, pe zidurile Tunisului, luând parte la asediul cetăţii. În drum spre Spania natală, cade în mâinile piraţilor berberi, fiind ţinut ostatic la Alger vreme de cinci ani. Paradoxal, muzele îl regăsesc tocmai la închisoare. În captivitate Cervantes îşi reia preocupările literare. Adresează secretarului regal Mateo Vasquez o scrisoare în versuri, foarte convingătoare, prin care imploră să fie răscumpărat. Însă piraţii au intuit valoarea scriitorului mai bine decât Lope de Vega, (ilustrul său detractor), cerând pentru eliberarea lui o avere: cinci sute de ducaţi în aur! Spania nu-l abandonează pe cel care va deveni inegalabila ei glorie literară. Regele, biserica şi familia pun mână de la mână şi banii se strâng.
Continuare »
8 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
