Interpretat de Marcel Iureş în serialul „În derivă„, doctorul psihoterapeut Andrei Poenaru va încerca să se menţină pe linia de plutire apelând la ajutorul unui alt doctor psihoterapeut, ştiind că mijloacele neconvenţionale şi, uneori, extreme ale Mariei Pascali sunt singurele capabile de a extrage de la el adevărurile durerose şi revelaţiile de care el se eschivează.
Continuare »
fără voturi
Încarc...
A fost o vreme când am crezut că personalitatea este ceva minunat, un ţel omenesc, o dorinţă de devenire firească a oricărei persoane. Văd limpede în jurul meu oameni „cu personalitate” şi-i simt prinşi într-un maraton absurd pe o axă a urâţeniei. Şi mai simt o oboseală adâncă, nu foarte conştientă, dar care răzbate uneori la suprafaţă, aşa, ca un oftat…
Înţeleg foarte bine căderile mele în gol, văd uneori stâlpii credinţei prăbuşindu-se, deşi ştiu că eu nu sunt o „construcţie” de principii, ci sunt ceva pe care ajung să-l simt, să-l înţeleg abia când nu mai am nici măcar o singură idee despre mine însămi. E un exerciţiu de observaţie intimă: cu trupul meu, cu respiraţia mea, cu gândurile mele, cu senzaţiile şi sentimentele mele, cu… principiile mele. Măcar pentru o clipă, închid ochii şi încerc să elimin pe rând „cojile” personalităţii mele; măcar pentru o clipă dărâm eu din proprie voinţă aceste principii pe care mă bazez şi-mi dau drumul în gol, indiferent ce se va întâmpla.
Continuare »
7 voturiÎncarc...
M-am gândit deseori că viaţa este, în marele ei adevăr, o continuă căutare: a locului de care ţinem de drept şi care ne e „acasă”; a omului care suntem de fapt şi pe care trebuie să-l devenim; a celuilalt om care ne completează întregindu-ne. Locul naşterii poate să nu fie, întotdeauna, locul în care suntem meniţi a rămâne, chiar dacă mulţi dintre noi cred că acolo le-a fost scris să-şi ducă zilele. Pentru mine n-a fost aşa; mi-am căutat fără să ştiu locul şi abia când l-am găsit mi-am dat seama că-l căutam. Mi-e frumoasă viaţa unde sunt şi nu am niciun regret că mi-am lăsat Dunărea în urmă, însă Galaţiul rămâne locul rădăcinilor mele şi nimic nu-mi poate scoate din suflet duioşia legată de el; nu-mi doresc să mă întorc acolo (dacă mi-aş dori, m-aş întoarce); însă liniştea pe care o resimt vizitându-l face parte din fiinţa mea şi n-aş mai fi întreagă fără ea. De aceea, îmi merg la inimă lucrurile frumoase, zise sau scrise, despre locul naşterii mele, de parcă mi-ar fi lăudată fiinţa şi mângâiată fruntea.
Iată cum descrie Alexandru Vlahuţă „Galaţii” în „România pitorească„…
Continuare »
3 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
