Am greșit. Deunăzi, vorbind de stilul lui Renan, am spus, după mărturia lui Emile Gebhart, că La Priere sur l’Acropole, giuvaerul etern inevitabil în toate panegiricele închinate maistrului delicios, a fost scrisă în biblioteca Școalei franceze sau la Hotel d’Angleterre în Atena. Târziu după Gebhart, Albert Thibaudet venise cu ideea că Rugăciunea a fost, probabil, scrisă în insula Ischia. Nici așa nu-i. Acum de curând, d. Jean Pommier, profesor, a publicat în Revue de Paris, un studiu despre originile bucății, și acolo ne informează că ea a fost scrisă, câteva luni mai târziu, acasă, la Paris. Și d. Pommier, care face lucrurile serios, a cercetat carnete inedite de călătorie ale lui Renan, și a găsit că în La Priere… sunt utilizate note dintr-o plimbare în Norvegia.

Renaniștii au strigat că-i profanare și-i ridicul să cercetezi izvoarele (!) unui scriitor așa de mare. D. Souday, mai ales, s-a iritat peste măsură și a vorbit, foarte veninos, despre Le Pommier sur l’Acropole… și bietul profesor Pommier crezuse că a luat toate măsurile de cuvenit respect către idolul de care se apropia, scriind cu sfială mare: „Arretons ici cette analyse impie”. Ce naiv! Nu s-a gândit că nu era vorba să se oprească; sacrilegiul era că a început o asemenea cercetare… Dar adoratorii nu înțeleg; de aceea doar sunt adoratori.

Ce însemnează, în cazul de față, asemenea cercetare asupra metodei de lucru a unui literat? Renan zice: „les heures que je passais sur la colline sacree etaient des heures de priere”. Aceasta, evident, ca să ne prepare pentru lirismul care urmează îndată – cinci pagini de apostrofări și invocații neobosite, impecabil elegante.

După drepturile elementare ale interpretării literare, îmi era permis – vreau să zic: eram obligat! – să pun alături de informația din Souvenirs de jeunesse (pe care Renan singur le taxează de verite et poesie, și adaugă: „bien des choses y ont ete mises, afin qu’on sourie”) observațiile unui învățat serios și cinstit ca Gebhart, care tocmai în acele „ceasuri” era acolo cu dânsul.

Și?

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Nu există o versiune „autorizată” sau „oficială” a poveștii științifice a creației, dar dacă ar exista, ea ar semănă cu cartea „Origini. Povestea ştiinţifică a creaţiei” de Jim Baggott. Volumul, care ne poartă de la Big Bang la apariția conștiinței umane, a fost publicat recent în colecția de știință a Editurii Humanitas, în traducerea lui Tudor Avram, și este lansat luni, 26 noiembrie, la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Ca să spun, în termeni oarecum filosofici, ce este blestemul, trebuie întâi și întâi să construiesc următorul model al naturii.
Să zicem că realitatea este nucleul dur al naturii.

Apoi să zicem că timpul care se scurge, adică temporalitatea in actu, și nu in potentia, reprezintă fundația pe care stă (sau pe care se sprijină în perpetuitate) realitatea.

În fapt, timpul care se scurge e ca o fundație pentru realitate numai în măsura în care acesta (timpul metaforizat ca fundație) poate fi vizualizat drept bază a realității, pe care ea, întreagă, funcționează.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Patrick Călinescu in Eseuri
Comenteaza! »

Suferința este înspăimântătoare.

Și dacă s-ar limita numai la atâta, să înfricoșeze sufletul din om, încă ar fi bine și tolerabil. Dar nu, suferința nu se mulțumește cu resturi de coșmar, ea ori este totală, infinită ca intensitate și atât de copleșitoare, încât până și energia pură din care e alcătuit sufletul se simte, ca orice bucată brută de materie, strivită și stoarsă de conținut, ori complet absentă din ființa celui pe care ar fi putut în alte condiții să-l distrugă.

Suferința trebuie musai să fie desăvârșită și perfectă. Ea nu suportă grade de comparație și cel mai mult urăște să fie asemuită altor trăiri, altor stări care din când în când mai sunt în tranziție prin om.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Patrick Călinescu in Eseuri
Comenteaza! »

Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la nașterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine și autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist și a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.

Pe atunci, France ținea mult la romanele lui Feuillet, se emoționa gingaș de lirica lui Coppee, și Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist și se avea deci bine cu „familia franceză”. În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul și multe alte lucruri sfinte – nu numai franceze, ci oricare – au fost tratate în cărțile lui cu un haz minunat și cu o lipsă de respect desăvârșit. „Evoluțiile” lui au, incontestabil, eleganța violenței. E adevărat nostim și drăcos când același om zice, despre același lucru, azi așa, mâine din contra. Inconsecvența are farmec ștrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverșunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist – un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor – ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiață dizlocată, și la urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain”. E destul de tare.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.

Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »