26 iulie 2018

O interpretare filosofică a blestemului

Ca să spun, în termeni oarecum filosofici, ce este blestemul, trebuie întâi și întâi să construiesc următorul model al naturii.
Să zicem că realitatea este nucleul dur al naturii.

Apoi să zicem că timpul care se scurge, adică temporalitatea in actu, și nu in potentia, reprezintă fundația pe care stă (sau pe care se sprijină în perpetuitate) realitatea.

În fapt, timpul care se scurge e ca o fundație pentru realitate numai în măsura în care acesta (timpul metaforizat ca fundație) poate fi vizualizat drept bază a realității, pe care ea, întreagă, funcționează.

Dar o asemenea vizualizare a temporalității scoasă din abstractul său nativ nu e foarte nimerită sau corectă fiindcă timpul care se scurge e dinamic și fluid, mai degrabă ca o apă curgătoare, și nu ca un monolit static, așa cum o fundație practic este.

Putem deja să punem laolaltă tot modelul naturii, în cuprinsul căruia își face loc, aparținându-i, dacă nu blestemul în sine, ca realitate intrinsecă și separată, măcar înțelesul său filosofic (în viziunea mea, desigur).

Timpul care se scurge, așadar, este, pentru realitatea ce se află, potrivit acestei ilustrări teoretice a mele, deasupra sa, un fel de hypokeimenon a cărui unică funcție constă în ancorarea nucleului dur al naturii, realitatea însăși, de temporalitatea activă (i-am putea spune timpului trăit și așa).

În acest fel, natura se aseamănă unei construcții cu parter (timpul care se scurge) și un etaj (realitatea în sine).

În acest model simplificat al naturii, blestemul este (sau reprezintă) o breșă în textura realității prin care se scurge, contaminând temporalitatea, adusă în concret, de dedesubt, o fărâmă aleatorie de anti-realitate (sau para-realitate dacă definiția blestemului e dată în termeni pur geometrizanți, și nu etici), cu alte cuvinte, conținutul blestemului însuși.

Deci blestemul este atât gaura din pânza realității, cât și partea de anti- sau para-realitate care ajunge până jos, în corpul curgător al timpului.

Explicația pentru această suprapunere de roluri, pentru această duplicitate funcțională este chiar simplă. Blestemul în sine, adică conținutul său perturbator și disruptiv, este bucata de para-realitate (să ne ferim, totuși, de prea multă eticizare în cadrul unui elementar model vizualizant al naturii) care ajunge până la temporalitatea, ieșită din noțional, dedesubtul realității. Dar invocarea acestui conținut imprecatoriiu, actul în sine de trezire la viață a ceea ce îl compune (și fiecare blestem, deși aparține aceleiași specii de realitate, este, în conținut, unic) este chiar spărtura din uniformitatea realității, prin care apoi se scurge neîngrădit până jos, în trupul curgător al timpului.

În fine, diferența dintre înțelegea comună a blestemului și sensul pe care îl poate acesta avea într-un context filosofic nu ține de natura sa fundamentală, care rămâne negativă indiferent de cum l-am defini, ci de ținta către care e direcționată toată această negativitate ontică (i-am putea pe merit spune). În cazul unei definiții populare, ținta oricărui blestem este, firește, individul. Persoana pe care se aruncă blestemul. În cazul, însă, al unei definiții întru câtva filosofice (ca aceasta pe care am încercat-o în toate aceste rânduri), blestemul nu-l vizează, în mod direct, pe insul asupra căruia se aruncă întreaga sa urgie semantică și nu numai, ci vizează realitatea unică a respectivului om, pe care blestemul respectiv încearcă să o rupă, pentru că doar astfel poate să-și facă efectul, și anume să îi intoxice acelei persoane timpul însuși în care există (adică temporalitatea cât se poate de factuală).