19 iulie 2018

Suferinţa ca imposibilitate posibilă

Suferința este înspăimântătoare.

Și dacă s-ar limita numai la atâta, să înfricoșeze sufletul din om, încă ar fi bine și tolerabil. Dar nu, suferința nu se mulțumește cu resturi de coșmar, ea ori este totală, infinită ca intensitate și atât de copleșitoare, încât până și energia pură din care e alcătuit sufletul se simte, ca orice bucată brută de materie, strivită și stoarsă de conținut, ori complet absentă din ființa celui pe care ar fi putut în alte condiții să-l distrugă.

Suferința trebuie musai să fie desăvârșită și perfectă. Ea nu suportă grade de comparație și cel mai mult urăște să fie asemuită altor trăiri, altor stări care din când în când mai sunt în tranziție prin om.

Suferința, de fapt, e mult mai mult decât desăvârșirea însăși, ea este, deocamdată, o realitate pe care limba umană, cu toate superlativele sale, nu a putut să o reprezinte așa cum se cuvine, așa cum i se cuvine.

Dar, în ciuda acestor slăbiciuni evidente de exprimare, probabil că numele cel mai potrivit care i s-ar putea găsi suferinței, dacă l-ar căuta cineva în întreg fondul de cuvinte comun al limbii umane, ar fi, și aproape că nu mai am niciun dubiu în această privință, cel de ens realissimum. Ființa cea mai reală, ființa cu cea mai mare realitate posibilă, pentru că, din ce am reușit eu să văd, suferința nu e, cum ar fi unii tentați să creadă, un sentiment (indiferent că de acest soi, ori de altul), ci o ființă ca orice altă ființă, cu existența sa bine determinată, cu speranța ei de viață cunoscută de toată lumea, cu inerentele sale capricii, cu idiosincraziile sale cât se poate de în profunzime studiate, mai ales de mistici, companionii săi preferați, în fine, cu tot ce are o ființă ca să fie, și nu ca să nu fie. Deci suferința, cel puțin așa cum o văd eu, este o ființă, nu, categoric nu, un invariant al sufletului omenesc.

Din păcate, cel puțin pentru aceia care au avut parte de ea, suferința este, cu toată desăvârșirea sa, o ființă complet parazitară, care sufocă orice altă ființă în care i se scurge, ca veninul în sânge, și nu puține sunt acestea în care ea s-a instalat în deplin confort torționar.

(Îmi cer scuze pentru această paranteză auto-apologetică, dar îmi vine din ce în ce mai greu să îndur sugrumatul tremolo din glasul inferior al universalului cor mistic care tot proclamă, pe note care mai de care mai joase, dar mai înalte prin iritabilitatea lor fonică, că suferința este sursa supremă, poate și unică, a adevăratei înțelepciuni, care, dacă mai stai în preajma acestuia pentru câteva alte acorduri suplimentare, nu se dovedește a fi decât cel mult secundară realei înțelepciuni ori a zeilor – Platon, de exemplu -, ori a stingherului zeu monoteist – Augustin, printre foarte mulți alții. Cu alte cuvinte, tot ce e mai adânc în înțelepciunea izvorâtă din suferință e recunoașterea, implicită sau nu, în manieră izbitor de socratică, că omul știe doar că nu va putea niciodată ști, nimic, în mod absolut, în fond în modul natural de existență al înțelepciunii înseși… La fel, începe să-mi fie cu neputință de înțeles, chiar și în ciuda adevărului neînfrumusețat despre suferință – plus corolarul său, așa-zisa înțelepciune autentică -, de ce nu văd mai mulți, tocmai dintre aceia pe care ea îi ocupă abuziv, cât de parazitară îi este acesteia ființa și cât de mult rău produce, în fiecare clipă, în permanență, fără posibilitatea practică de a fi în vreun fel oprită, ființei umane în general.)

Oricâtă orbire mi-ar fi în jur, eu unul văd limpede ce se află de fapt înaintea ochilor tuturor, și nu doar alor mei. Și ce văd cu maximă claritate este motivul pentru care suferința nu-i altceva, cu toată desăvârșirea ei, decât o ființă parazitară. Răspunsul scurt (unul lung oricum nu există) spune că suferința e o ființă parazitară pentru că depinde de alte ființe (cum ar fi omul) să existe. Fără acestea, suferința nu doar că nu ar fi posibilă, ea nu ar fi reală.

Mie mi se pare un lucru elementar concluzia aceasta. Eu nu am văzut, sincer să fiu, suferință existând, plenar, ca orice altă ființă, în mijlocul neindividualizat al aerului, nici nu am zărit-o în lucruri.

Suferința fără nimeni în suferință nu poate fi în niciun fel. Iată un adevăr într-atât de vizibil, încât, cu totul neașteptat, i-a făcut aproape pe toți care-l vor fi contemplat să nu-l poată vedea nicicum. Este unul dintre acele adevăruri obnubilate nu de prea mult întuneric, ci de prea multă lumină (care se întâmplă a fi și lumina pe care el însuși o emite).

O ciudățenie, desigur, dar nu una comparabilă cu aceasta pe care o pun în continuare în cât de puține cuvinte, introductive, pot. Mă refer la faptul că suferința, din cauza naturii sale parazitare, nu ar trebui să existe nu dintr-un singur motiv, ci din două. Pe de o parte, suferința, deși e parazitară, e totuși o ființă; pe de altă parte, în ciuda caracterului său parazitar, în loc să fie, în cel mai fericit caz, o ființă slabă, cu puțină influență asupra celor pe care îi sufocă indiferent de voința lor, ea de fapt se dovedește a fi cu mult mai puternică decât ființa în care intră fără permisiune.

Aceasta este o dublă imposibilitate formală. Suferința nu doar că nu ar trebui deloc să existe, ea pur și simplu nu ar trebui să fie pe cât de puternică este. Și totuși ea există, și totuși ea este, sau devine, extrem de puternică, mult mai puternică decât ființa care, în toate sensurile, o suferă.

Cum e posibil așa ceva, nu știu. Tot ce știu e că suferința e inumană. Și, fiind prin excelență o ființă inumană, ea a reușit performanța de nedepășit să caracterizeze cel mai bine, prin prezența sa, ființa prin excelență umană, omul însuși. Ființa prin excelență dominantă, se înțelege că e vorba despre om, a ajuns astfel, prin această întorsătură diabolică de ființialitate (de ce poate și este o ființă) să fie dominată de o ființă care, cel puțin în teorie, nici măcar nu ar trebui să existe.

În mare, de aceea e suferința ens realissimum, pentru că, existând cu atâta forță când nicio forță nu ar fi trebuit să reușească să o poată face să existe, ea este, desfidând până și veritabila înțelepciune divină, o imposibilitate posibilă.