Într-o dimineață mai de demult, zării pe moș Toma Gaiță în drum spre pădure, cu pușca ferită sub zeghe de nu i se vedea decât țeava atârnând la spate, ca o coadă.
Eram prin clasa a doua de liceu; venisem numai de vreo săptămână acasă, în vacanța Crăciunului, și aveam și eu o rablă de pușcă, mică și ruginită, cu care speriam sturzii și mierlele de prin măcieșii de la marginea pădurii.
Continuare »
1 voturi
Încarc...― Strângeți rizervă, că se oprește! strigă vardistul, crăpând ușa dinspre stradă.
Și toți ai casei apucă în grabă căldări, căni și alte vase mai mărunte, cu destinații gospodărești felurite, și se reped speriați la robinet (casa are robinet ― n-ar mai avea!). Cu o mână febrilă, cel ajuns întâi dă drumul… Fsss! face robinetul. Și câteva picături, rămășiță săracă, sună jalnic în fundul unei căni. Cu o înduioșetoare simultaneitate, brațele celor din jurul robinetului se lungesc spre pământ.
Vardistul a plecat. Important și tardiv, el duce mai departe vestea fericită. Când ajunge pe la a patra casă, oamenii știu de mult că apa e oprită.
― Ce rezervă? Nu vezi că s-a închis? îl întâmpină o gospodină necăjită.
― Păi eu nu știu… eu așa am orden, răspunde omul oficial, bocănind din cizme mai departe, la altă casă. El are ordin să-i vestească pe toți cei din pontul lui că se oprește apa, și-și face strict datoria, chiar după ce apa s-a oprit de trei ceasuri.
Într-o ogradă ferită, o cișmea de modă veche țârâie o șuviță firavă de apă, de la un izvor din dealul Ciricului. Cam puțintică, nu-i vorbă, dar rece vara, potrivită iarna, și mai cu seamă sigură la orice vreme, ziua ca și noaptea. Apa marii instalații civilizate (cu care stăm în rândul orașelor moderne), printr-o ingenioasă rânduială a țevilor, e tocmai dimpotrivă: iarna ca gheața, vara călduță și-n orice anotimp cu capricii răutăcioase, ca o femeie fără amor. Pe ger îngheață, la dezgheț s-azvârle impetuos și îmbelșugat și sparge țevile (care, fiind cam șubrede, atâta așteptau); se infiltrează apoi prin pivnițe bătrâne, prin hrube vechi și tăinuite de la vremea lui Lăpușneanu-vodă, care răspund cine știe unde, sub vreo casă nouă… Și catastrofa e gata: într-o bună noapte, casa cea nouă se dărâmă cu instalație modernă cu tot, fără ca nimeni să-i fi prevăzut o prăbușire așa de prematură.
Continuare »
1 voturiÎncarc...
Cincinat Pavelescu scria, atunci când i s-a cerut să răspundă la întrebarea “Cum se face o epigramă?”:
Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.
Continuare »
2 voturiÎncarc...Mioara Cremene, o apropiată a prea devreme dispărutului Nicolae Labiş, îşi aminteşte accidentul care a condus ulterior la moartea acestuia, aşa cum i l-a povestit chiar scriitorul, eliminând astfel varianta asasinatului.
1 voturiÎncarc...Ascut din cuvinte o alegorică poveste a nu ştiu câta oară roasă de adevărul realităţii cu fiecare pas crescător-descrescător şi cu stigmatul rostirii în cadenţa paşilor întrezăriţi dincolo de marginea albastră a orizontului, când Prometeu încă mai căuta amnarul şi cremenea într-o zi între răsărit şi asfinţit.
Monolog:
De ce frunzele sunt verzi şi nu albastre?
Pentru că atunci, lacrimile cerului s-ar risipi pe un trup albastru de frunză crezând că se naşte în alt cer.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul însă are nevoie pentru a lumina să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama, dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorilor este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase, întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies