O comedie originală, cu mult umor inteligent, „A naibii dragoste” („Crazy, Stupid, Love”) poate fi urmărit în premieră din 16 septembrie 2011 în cinematografele Hollywood Multiplex (Bucureşti şi Oradea), CinemaPro, Movieplex, The Light Cinema, Cinema City (Cotroceni, Sun Plaza, Cluj, Arad, Bacău, Brăila, Baia Mare, Timişoara, Iaşi, Piteşti), Cityplex (Constanţa), Odeon Cineplex Cluj, Cinema Phoenix (Paşcani), Centrul Cultural Eugen Ionescu (Slatina), Grand Mall Cinema (Satu Mare), Cinema Premiera (Ploieşti), Patria (Bucureşti şi Craiova), Cinema Florin Piersic (Cluj).
Capitolul 3 al cărţii „Studii şi eseuri despre epigramă”, scrisă de Geo Olteanu, şi-a propus a trata tema şi poanta epigramei, respectiv cele care – din puncte de vedere funcţional – alcătuiesc strofa epigramei.
Deşi nu există reţete clare pentru a concepe poante şi pentru a le îmbrăca cu o temă, este foarte utilă o anumită sistematizare a noţiunilor teoretice pentru oricine doreşte să scrie epigrame de calitate. De fapt, studiul acestor noţiuni poate chiar da idei noi.
În preajma Zilei de 8 Martie, la Biblioteca “Târgovişte” din sectorul Buiucani al municipiului Chişinău a avut loc lansarea cărţii de versuri “La pragul destăinuirii”, semnată de Tudor Gorgos, un matematician îndrăgostit de Poezie. La serată au venit să-l susţină prieteni şi pământeni, cei dragi sufletului, scriitori, medici, profesori, studenţi, liceeni.
A apărut pe DVD filmul „Pavilionul femeilor” („Pavilion of women”), o poveste istorică, romantică, ce se derulează în zona rurală din sudul Chinei, în 1938. Este povestea de dragoste dintre doamna Wu (Luo Yan), o chinezoaică, soţia unui aristocrat, şi un american, medic misionar (Willem Defoe).
În interviurile acordate lui Claude-Henri Rocquet, Mircea Eliade îşi dezvăluie structura bipolară, relevând complementaritatea existentă între omul de ştiinţă (a cărui operă se bazează pe logică şi rigoare, având drept scop transmiterea de informaţii) şi, pe de altă parte, scriitorul ce-şi clădeşte producţiile pe resorturile inepuizabile ale imaginaţiei. Asistăm în felul acesta la apariţia a două regimuri, unul diurn şi altul nocturn, ilustrare supremă a principiului coexistenţei contrariilor, potrivit căruia un lucru nu poate exista fără opusul său. Spre deosebire de activitatea literară, care reclamă dezlănţuirea fanteziei, operele ştiinţifice presupun clarviziunea regimului diurn, adică prezenţa luminii ca simbol al cunoaşterii. Fiind o întruchipare a lucrurilor neclare, schimbătoare, umbra i se opune luminii, constituind un mediu de trecere înspre impenetrabilitatea nopţii. Negând puritatea imaculată a zilei, întunericul provoacă reîntoarcerea lumii în haos: contururile obiectelor dispar, totul degenerând într-o profundă obscuritate.1
Pe o asemenea structură bipolară se axează şi „Domnişoara Christina” (1936), primul roman fantastic de certă valoare în literatura română. Încă de la apariţia cărţii sale, Mircea Eliade atrage atenţia asupra particularităţii fantasticului din această creaţie, un fantastic diferit întâlnit în proza anterioară, precum „Isabel şi apele diavolului” sau „Lumina ce se stinge”. Este vorba de un fantastic de stringente folclorică, prezent şi în operele altor scriitori români, ca de exemplu I.L. Caragiale, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu.
Scriitor brazilian cu o personalitate aparte, construită prin experienţe de viaţă speciale, Paulo Coelho a publicat în întreaga lume, fiind în topul celor mai citiţi scriitori contemporani. Şi asta fără a scrie romane siropoase, ci cărţi cu idei profunde, de pe urma cărora rămâi cu ceva în minte, fără să trăieşti însă chinul unei lecturi dificile.
După părerea mea, Paulo Coelho este un scriitor rezonabil, dar nu un mare maestru al cuvintelor. De fapt, el nu este atât scriitor, cât fotograf al sufletului. El nu are meritul că frumuseţile cuprinse în cărţile sale există, dar are un mare merit pentru că le remarcă, pentru că le încadrează într-o formă care să le valorifice, pentru că astfel îi face şi pe alţii să le „vadă”, se bucure de ele. Nu oricine are spiritul să observe astfel lumea şi viaţa. Valoarea lui Paulo Coelho nu constă atât în felul în care scrie, ci în capacitatea de a remarca şi de a scoate la iveală detalii de suflet.
„Unsprezece minute” se doreşte a fi un roman despre diferenţa dintre sex şi dragoste. Totul este privit prin ochii unei tinere brazilience care, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să se prostitueze în Geneva. Povestea are o bază reală, Paulo Coelho discutând de mai multe ori cu persoana care a inspirat romanul. Sentimentele, trăirile, sunt urmărite cu atenţie, ceea ce face ca lectura să capete o nouă dimensiune: o incursiune în universul interior feminin. Fiecare bărbat care vrea să cunoasă cât mai bine sufletul femeii ar trebui să citească această carte. Şi fiecare femeie ar trebui să facă acelaşi lucru, pentru a se descoperi pe sine.
Încarc...
3 voturi
