25 iulie 2011

Geo Olteanu despre tema şi poanta epigramei

Capitolul 3 al cărţii „Studii şi eseuri despre epigramă”, scrisă de Geo Olteanu, şi-a propus a trata tema şi poanta epigramei, respectiv cele care – din puncte de vedere funcţional – alcătuiesc strofa epigramei.

Deşi nu există reţete clare pentru a concepe poante şi pentru a le îmbrăca cu o temă, este foarte utilă o anumită sistematizare a noţiunilor teoretice pentru oricine doreşte să scrie epigrame de calitate. De fapt, studiul acestor noţiuni poate chiar da idei noi.

3.1. Tema epigramei

Tema este partea de început a strofei epigramei, introducerea sau expunerea de motive, subiectul sau descrierea situaţiei la care se referă, în continuare, concluzia, adică poanta.

Tema este un element compoziţional obligatoriu, fără de care nu poate exista epigrama. Fără temă, epigrame este ca omul fără cap.

Tema se găseşte, de regulă, în primele versuri ale strofei, iar uneori chiar în titlu, la epigramele scurte. O indicaţie aproximativă a locului ocupat de temă în cadrul epigramei ar fi următoarea:

  • la epigrama într-un vers, tema este în titlu sau la începutul versului;
  • la distih, tema e în primul vers;
  • la terţină, în primele două versuri;
  • la catren este în primele două sau trei versuri;
  • la quintete şi sextete în versurile până la poantă, aceasta fiind în ultimul sau ultimele 2 versuri.

Uneori, la catrene, poanta se află în versul trei şi atunci ultimul vers trebuie considerat ca făcând parte din temă.

Alteori, la epigramiştii care nu stăpânesc meşteşugul de creaţie, locurile sunt inversate, găsindu-se poanta la început şi tema la sfârşit. O asemenea epigramă este, desigur, un rebut. Unii cercetători consideră că tema este şi ea construită din două părţi: tema propriu-zisă şi contratema. Considerăm aceasta ca o simplă “invenţie”, ca o speculaţie fără suport, ca o chestiune iluzorie.

3.2. Poanta

În toate tratatele de terminologie literară sau de versificaţie pe care le-am cercetat, nu am întâlnit acest termen. Întrucâtva, am înţeles de ce lipseşte definirea acestui termen: specialiştii în stilistică sau la general, în poetică, nu se ocupă de epigramă, considerând-o «gen minor», şi ca atare nici de poantă.

Este surprinzătoare această lipsă de definiţie, întrucât chiar dacă unora nu le place epigrama, poanta nu este un element caracteristic numai acesteia, ea aparţinând de asemenea anecdotei culte sau populare, snoavelor, diverselor scrieri cu specific satiric sau umoristic. Multe din schiţele lui Caragiale sunt povestiri cu poantă. Am apelat la dicţionarul lingvistic (DEX) în care am găsit această definiţie pentru poantă:

«Momentul cel mai de efect, punctul culminant al unei glume, al unei epigrame, al unei anecdote; ceea ce dă expresie, vioiciune unei opere literare sau artistice.» Analizând această definiţie putem admite că, în prima ei parte, este corectă, deşi prea succintă.

Dacă am adăuga la ea explicaţia că este partea finală a creaţiei, că ea nu este o concluzie normală, logică a temei ci, din contră, o abatere, o surpriză faţă de ceea ce ar însemna continuitatea expunerii din temă, atunci am putea spune că – în cee ce priveşte epigrama – definiţia ar putea fi socotită suficientă. Deci, poanta nu este concluzia firească a temei, ci este o surpriză faţă de aceasta, adică un fel de «unde dai şi unde crapă», un fel de lovitură de teatru, o întorsătură dintr-un plan în alt plan, o pleznitură şocantă care încheie epigrama nu pe direcţia trasată în temă, ci pe altă direcţie, de multe ori opusă.

Dacă încheierea unei epigrame nu îndeplineşte condiţiile acestea, expuse metaforic mai sus, înseamnă că nu este poantă.

Deliciul şi valoarea epigramei constă tocmai în această concluzie neaşteptată, care în majoritatea cazurilor, stă în antiteză cu tema. Poanta este, din motivele expuse mai sus, o condiţie primă a epigramei.

Să prezentăm şi să analizăm o epigramă :

La doctor (de Nicolae Ghiţescu)

1. Bătându-i inima prea tare
2. S-a dus la clinică îndată
3. Şi doctorul i-a spus : Răbdare!
4. O facem noi să nu mai bată!

Titlul este din categoria I, funcţional. Partea introductivă, tema, este constituită din primele trei versuri, iar poanta este în ultimul. În temă se arată că persoana s-a dus la medic acuzând bătăi accelerate de inimă. Medicul îi spune să aibă răbdare… Până aici lucrurile sunt în ordine. Mai departe te aştepţi ca medicul să-i comunice diagnosticul, să-i prescrie un tratament şi să-i mai dea nişte indicaţii în speranţa de a se însănătoşi, dar, acum intervine surpriza, ruperea de planuri, pentru că doctorul îi zice: “O facem noi să nu mai bată”. Această poantă este din categoria celor cu dublu înţeles. Concluzia firească a strofei ar fi fost: “O facem noi să nu mai bată aşa de tare”, dar doctorul rosteşte “O facem noi să nu mai bată”, adică să nu mai bată deloc.

Poanta este de mare forţă şi are şi o motivaţie socială, fiindcă reflectă ceea ce uneori se mai întâmplă, ca unii medici să greşească diagnosticul sau tratamentul şi să fac pacientului mai rău, ori să-i provoace chiar moartea.

Să mai luăm un exemplu:

Procedeu (de Eugen Albu)

1. Aşa drăguţă cum e ea
2. Un ban nu cere, toţi mi-i ia.

Versul 1 şi primul emistih din versul doi reprezintă tema, iar finalul din versul doi este poanta.

3.3. Tehnica realizării poantei

Aceasta este cea mai interesantă şi mai grea problemă în creaţia unei epigrame. Secvenţial vorbind, poanta se realizează în două moduri: 1 – prin metoda simplă sau directă, scriind întâi titlul, apoi tema şi în final poanta, şi 2 – prin metoda inversă, scriind întâi poanta şi construindu-i o temă corespunzătoare şi titlu, după aceea. Metoda inversă e cel mai des folosită de epigramişti, deoarece lor – având spirit de observaţie şi vocaţie critică – le este mai uşor să sesizeze esenţa lucrurilor şi fenomenelor, ei văd mai bine asemănările şi contrastele pe care le şi fixează într-unul sau două versuri în mintea lor, trecându-le apoi pe hârtie. Odată cu poanta se naşte în minte şi ideea epigramei care-l ajută apoi pe epigramist să scrie tema, asociere ce depinde acum mai mult de stăpânirea limbii şi meşteşugului de versificaţie. Stăpânirea limbii şi meşteşugului versificaţiei, singure, nu pot crea epigrame. Cu aceste însuşiri se pot crea strofe frumoase de poezie, dar nu epigrame. Un bun poet îmi spunea odată că poate scrie zece poezii într-o zi, chiar la comandă, dar nu poate scrie o epigramă. Nu trebuie înţeles din asta că un autor de epigrame este totdeauna inspirat şi capabil de a scrie dintr-un foc zeci şi sute de epigrame şi toate foarte bune. Şi epigramiştii foarte reputaţi produc multe nereuşite. Sclipirea aceea divină, în care-ţi apare în minte şi ideea şi poanta, este mai rară. De multe ori epigrama trebuie lucrată deliberat, trebuie cizelată prin muncă, aşa cum se lucrează o operă de sculptură.

Esenţial în această direcţie este ca, atunci când nu-ţi reuşeşte o epigramă să nu ieşi cu ea în lume, ci ori să renunţi definitiv la ea ori să o reiei după scurgerea unei perioade bune de timp…

Oricum, un om care nu are, cum spuneam mai sus, spirit de observaţie, o vocaţie critică, o disponibilitate sufletească pentru satiră şi pentru umoristic, o mânuire uşoară a ironiei, o capacitate de a sesiza diferenţele sau asemănările dintre lucruri şi fenomene şi a le pune în evidenţă prin mijloace lingvistice şi versificaţie, acela nu poate a crea epigrame. Nu putem şi nu ne îngăduim să dăm reţete în ceea ce priveşte o tehnică precisă şi sigură de a crea o poantă. Totuşi, în baza unei lecturi îndelungate, ne îngăduim să disciplinăm şi să sistematizăm puţin ideile privind câteva aspecte mai importante ale poantei cu scopul de a uşura puţin înţelegerea acesteia, atât pentru creatori, cât şi pentru receptorii de epigramă.

Modalităţile de construire a poantei sau tehnica ori modalitatea prin care se realizează poanta, influenţează direct şi în măsură considerabilă ideea – estetică, respectiv mesajul epigramei, altfel zis valoarea epigramei. Fără a cunoaşte toate modalităţile aplicate sau posibile, vom menţiona mai jos cele mai cunoscute şi mai des folosite modalităţi:
a – realizarea poantei prin exprimare directă, transparentă a satiricului, umoristicului sau aforisticului,
b – realizarea poantei prin folosirea ironiei,
c – realizarea poantei prin polisemantică (în special prin dublu înţeles)
d – realizarea poantei prin aluzie sau subînţeles,
e – realizarea poantei prin folosirea sensului figurat,
f – realizarea poantei prin folosirea paradoxului,
g – realizarea poantei prin folosirea absurdului,
h – realizarea poantei prin folosirea jocului de cuvinte.

Definirea acestor modalităţi este, credem, destul de clară şi nu e cazul să comentăm şi să o exemplificăm pe fiecare. Luăm totuşi două exemple:
– la modalitatea [a – realizarea poantei prin exprimare directă, transparentă a satiricului, umoristicului sau aforisticului,]

Definirea dragostei (de Victor Macarevici)

Am fost cuminte şi retras
Iar din respect pentru tradiţii
În dragoste am tot rămas
&&&&&&&&&&La definiţii.

– la modalitatea [c – realizarea poantei prin polisemantică (în special prin dublu înţeles)]

Orbilor pentru care diferite societăţi strâng sume considerabile (de Ion Pavelescu)

Vin pentru dânşii bani grămadă
Dar ei sunt orbi şi nu îi plâng,
Că nici un ban nu au să vadă
Din sumele ce li se strâng.

În realizarea poantei sunt importante de asemenea şi mijloacele lingvistice folosite. Trebuie să ne imaginăm că asemenea mijloace sunt multiple şi ar fi hazardat să încercăm a le etala sau sugera. Câteva din cele întâlnite mai des sunt prezentate mai jos:

  • jocul paronimelor, antonimelor, sinonimelor etc.
  • jocul calamburului,
  • umoristicul de limbaj,
  • proverbe, zicale, dictonuri,
  • expresii sau sintagme din creaţii culte sau din folclor,
  • figuri de stil (în primul rând metafora)

Dăm ca exemplu o epigrană a cărei poantă e realizată prin jocul paronimelor şi alta cu valoare dată de umoristicul din limbaj:

Lui Vasile Tacu (de D. Jega)

Repet mereu, ca pe-un refren,
Că petrolistul ploieştean
Nu excelează prin catren,
Ci excelează prin catran.

Epitaf în jargon M.R. Paraschivescu – Villon (de Giuseppe Navarra)

Aici mi-s eu, gagiu şucar,
Coţcar ceva ce n-am cuvinte,
Cel mai a-ntâia miştocar.
Să moară ăla care minte!

Aceste mijloace se folosesc în oricare din modalităţile şi principiile despre care am vorbit mai sus. Uneori, într-o epigramă se pot folosi mai multe mijloace, aşa cum uneori se pot descoperi două modalităţi de creaţie. Nu dorim să adâncim mai mult aceste consideraţii şi am vrea să atragem atenţia că principiile, modalităţile şi mijloacele lingvistice prezentate trebuie să fie luate ca o încercare de sistematizare a ideilor şi ca un ghid general, nicidecum ca un normativ de creaţie sau ca o grilă de examen. Credem că această sistematizare poate oferi autorilor de epigrame o privire mai largă asupra complexităţii acestei mici creaţii literare, care este epigrama, şi că pe mulţi dintre aceştia îi va pune pe gânduri. Altfel lucrarea este susceptibilă de completări şi perfecţionări.

În finalul acestui capitol despre poantă credem că nu e lipsit de interes să facem şi o clasificare a poantelor. Având la bază principii, modalităţi şi mijloace diverse, abordând multiple idei tematice şi atacând subiecte nenumărate, este şi normal să avem o mulţime de tipuri de poante. Din analiza unui număr suficient de mare de epigrame, am întocmit o listă de tipuri de poantă, o parte din acestea fiind prezentate mai jos:

Datorită marii varietăţi a subiectelor abordate, precum şi a multelor modalităţi şi mijloace folosite, este aproape de la sine înţeles că – din punct de vedere literar-artistic sau estetic – există o mulţime de tipuri de poante. Tipul sau caracterul unei poante depinde, desigur, în mare măsură şi de asemănarea sau contrariul termenilor folosiţi în context, respectiv între elementele temei şi măiestria autorului de a crea contextul în care se generează poanta. Din acest context, rezultă diferitele tipuri de poantă, dintre care enumerăm câteva mai des întâlnite: satiră directă, aforistică, ironică, eroi-comică, tragi-comică, grotescă, zeflemistică, de farsă, maliţioasă (în limitele admise), bonomă, burlescă, de umor sec, de umor negru, de absurd, de paradox, de calamburistică, de limbaj, parodică etc. Trebuie precizat că fiecare tip de poantă sau de epigramă se încadrează într-una din categoriile de bază ale epigramei, adică: satirică, umoristică, aforistică, satirico-umoristică şi satirico-aforistică.

3.4. Intensitatea poantei

După gradul de asemănare sau raportul contrariilor dintre elementele temei şi ale poantei, se realizează poante mai slabe sau mai valoroase. Poanta trebuie să se bazeze pe asociaţii neaşteptate, surprinzătoare, alăturând idei, fenomene, obiecte, situaţii, expresii idiomatice etc., pentru a obţine noi semnificaţii, care justifică în fond existenţa epigramei. Cu cât asemănările sunt mai potrivite şi mai neaşteptate şi contrariile mai evidente, cu atât poanta şi respectiv epigrama este mai puternică, mai valoroasă. Între elementele temei şi ale poantei se creează o tensiune internă, ca să zicem astfel, care ne dă ceea ce numim intensitatea poantei. Poantele de mare intensitate dau epigrame de mare forţă, care împreună cu o bună realizare artistică determină o valoare superioară a epigramei. În acest sens deducem că, funcţie de această intensitate, pe lângă alte elemente sau criterii de valoare întâlnim şi epigrame mai slabe şi foarte slabe, sau chiar nule, cum sunt epigramele constatative.

Nu avem unităţi de măsură pentru această intensitate, mărimea ei stabilindu-se prin apreciere. Receptorii cu gustul educat pentru epigramă ştiu să evalueze această intensitate şi să dea epigramei valoarea corespunzătoare. Aceasta nu înseamnă că nu greşesc şi aceştia de multe ori.

Aprecierea cât mai corectă a intensităţii poantei are un rol deloc neglijabil în stabilirea valorii estetice globale a epigramei şi de aceea considerăm că ea trebuie să fie unul din criteriile axiologice principale ale epigramei, pe care le vom propune mai departe într-un capitol special.

Textele de mai sus sunt preluate din volumul “Studii şi eseuri despre epigramă” publicat în anul 2001 de Geo Olteanu în Editura Premier, Ploieşti.

SlabAcceptabilOKBunExcelent 2 voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook