Acum doisprezece ani se împlinise un secol de la nașterea lui Flaubert. Frederic Masson, secretarul Academiei, om de bine și autor al multor volume asupra lui Napoleon, a refuzat să vie la serbare, fiindcă Flaubert a fost anarhist și a ponegrit familia franceză. O parte din presă a protestat atunci împotriva lui Masson, dar nimeni, mi se pare, n-a pomenit că acum patruzeci de ani familia franceză a fost apărată contra lui Flaubert de către un literat, obscur ce-i dreptul, Henri Laujol, sprijinit însă cu energică simpatie de Anatole France.
Pe atunci, France ținea mult la romanele lui Feuillet, se emoționa gingaș de lirica lui Coppee, și Gyp îi plăcea cu deliciu: nu era, prin urmare, deloc anarhist și se avea deci bine cu „familia franceză”. În urmă, ideile lui s-au întors, putem zice, pe dos. Familia, statul și multe alte lucruri sfinte – nu numai franceze, ci oricare – au fost tratate în cărțile lui cu un haz minunat și cu o lipsă de respect desăvârșit. „Evoluțiile” lui au, incontestabil, eleganța violenței. E adevărat nostim și drăcos când același om zice, despre același lucru, azi așa, mâine din contra. Inconsecvența are farmec ștrengăresc. Dar în exercitarea acestei cochetării cronice, France a pus uneori, parcă, un fanatism care strică jocul: de exemplu, atunci când se avea bine cu Feuillet, Gyp, Coppee, deci cu familia franceză, a tratat, de dragul acestei familii, cu prea accentuată înverșunare pe anarhistul Flaubert. Nu-i vorbă, el nu-i face atâta cinste ca Masson, încât să-l numească anarhist – un calificativ cu oarecare prestigiu atunci când se aplică intelectualilor – ci îi zice de-a dreptul: prost, Don Quichotte, paiață dizlocată, și la urmă, spre mângâiere, „ce pauvre grand ecrivain”. E destul de tare.
Continuare »
Încarc...
Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
29 voturi