În perioada 5-7 octombrie 2017, Fundaţia Pelin şi Primăria oraşului Tecuci au organizat aici, în parteneriat cu Asociaţia Italiană a Aforismului alături de asociaţii naţionale precum Asociaţa Culturală „Con Anima” (Arad), Asociaţia Culturală Citatepedia etc., Festivalul Internaţional al Aforismului, Ediţia I. Au fost prezente personalităţi marcante ale literaturii tecucene, iubitori de carte si aforisme precum coordonatorul acestui festival, scriitorul Vasile Ghica, dar şi alți invitaţi de seamă precum umanistul de renume mondial Naji Naaman (Beirut), scriitor şi promotor al unei culturi deschise către noi orizonturi, binecunoscutul aforist român Valeriu Butulescu, etc.

Dintre cei peste 60 de participanţi la concurs, 18 au venit de pe alte meleaguri: Australia, Austria, Canada, Franţa, Israel, Italia, Republica Moldova, Ucraina etc. Printre aceştia, din Franţa, un autor deosebit de original: François Vaucluse. Originalitatea acestuia constă în faptul de a fi un pionier al „artei” de a scrie aforisme. Despre dânsul şi a sa „Artă a puţinului” aflăm mai multe în cele ce urmează.

Créola Thenault-Băltărețu: Înainte de toate, mulţumim domnule profesor că aţi acceptat acest interviu în exclusivitate pentru Citatepedia.

Faptul de a publica sub pseudonim înseamnă ceva anume?

François Vaucluse: Traducerea sub pseudonim urmăreşte această cucerire. Noi nu suntem nişte self-made-men, în schimb opera se face de la sine însăși, se supune propriilor ei legi, pe care ni le impune atât ca scriitor, cât şi ca cititor. Dar totuşi aceste legi ne liberează, căci sunt diferite de ale noastre.

Ortonimul şi pseudonimul se ignoră, căci ele scriu în genuri diferite, şi deci sunt nişte persoane distincte — persoane în sensul antic de actori ce încarnează personaje. Păstrez o ciudată superioritate asupra ortonimului meu, căci dacă aş pronunţa numele său, acesta s-ar stinge de îndată precum un spectru revocat, în neantul tenace al vreunui real convenit.

Un autor este o legendă, şi ca orice rumoare, nu se poate alunga niciodată şi revine fără încetare ca o obsesie. Ortonimul şi Pseudonimul nu au aceeaşi vârstă; eu sunt mai mic, dar împart cu fratele mai mare o ferventă rezoluţie anti-identitară — ce animă un punct de vedere politic izolat.

Oare, într-o bună zi mi-ar ceda el drepturile sale de naştere în schimbul unei farfurii pline cu fărâme epigramatice.

Créola Thenault-Băltărețu: Se ştie că Friedrich Schlegel, apostolul romantismului, a publicat spre exemplu în Schleiermacher, dar și în Novalis şi invers: Novalis în Schlegel… Este diferit să fii… altul tot fiind… acelaşi?

François Vaucluse: Symfilosofia romanticilor de la Jena arată bine că opera se poate lăsa de autorul său; dar el, câteodată timp de un moment decisiv, nu se poate lăsa de dânsa.

Ea guvernează, precum crudele poeme baroce, printr-o decepţie care ne aţâţă. Printr-o infinită seducţie, căci ea nu poate fi niciodată pe deplin înţeleasă, cu atât mai puţin posedată. Găsim în ea o libertate.

Créola Thenault-Băltărețu: Vă înscrieți dumneavoastră într-o linie de autori… La Rochefoucauld, Chamfort poate, apostolul libertăţii, pe carte Schlegel îl aprecia?

François Vaucluse: Cinci ani după bicentenarul Revoluţiei franceze, am comemorat, în linişte, căci eram singur, cei 200 de ani de la moartea lui Chamfort, iacobin împins la sinucidere de către nişte intriganţi ai noului regim.

Créola Thenault-Băltărețu: De ce să se scrie genuri aşa-zise scurte? De ce aforismul? Care este diferenţa faţă de sentinţă, maximă, proverb, epigramă, fragment etc.

François Vaucluse: Aforismul convine momentelor devastate pe care le numim în mod bizar timpul real. Prin forţa sa critică, acesta reuşeşte să-şi încetinească propria lectură, totuşi atât de scurtă.

Créola Thenault-Băltărețu: Aforismele dumneavoastră sunt paradoxale, trec dincolo de doxa, de opinia comună! Ce ne fac ele să vedem şi/sau să auzim: adevărul, falsul, nici unul nici celălalt poate?

François Vaucluse: Genul doreşte aceasta. Ele se revoltă împotriva sentinţei şi a maximei morale care se enunţă în eternitatea a ceea ce pare adevărat tot timpul.

Oscar Wilde evoca „aripile paradoxului”: ele sunt deocheate, voaluri mătăsoase, imprevizibile.

Créola Thenault-Băltărețu: Cum explicaţi faptul că aforismele dumneavoastră pot spune enorm… în atât de puţine cuvinte?

François Vaucluse: Odată cu avântul comunicării, cuvintele nu mai sunt aici decât pentru a face imposibilă gândirea. Ea trebuie să se lase de ele, de acum înainte, pentru a se putea exprima.

Créola Thenault-Băltărețu: Opera dumneavoastră este ea făcută, în facere… vă depăşeşte ea?

François Vaucluse: Opera aforistică a lui Vaucluse este târzie, ea a început în 1992, într-un tramvai din Praga, la terminusul interminabil al Muntelui Alb, oprire Bila Hora. Cu cât tramvaiul rămâne mai mult la oprire, cu atât spiritul călătorului imobil vagabondează mai mult. O operă merită acest nume dacă-şi depăşeşte autorul, şi cititorii săi. Ea poate atunci deveni un clasic şi să nu fie niciodată complet înţeleasă.

Créola Thenault-Băltărețu: Ne puteţi spune câteva aforisme pentru publicul amator al genului?

François Vaucluse: Mi-ar face plăcere să împart cu voi câteva aforisme cu care am participat recent la prima ediţie a Festivalului internațional al aforismului din Tecuci-România, 5-7 octombrie 2017. Iată-le.

Marii Maeştri: cei ce recunosc în modul cel mai strălucitor incompetenţa lor.

Greşeala traducătorului: Să facă puţină ordine, acolo unde autorul a lăsat cea mai mare dezordine.

Cum să transmiţi gânduri profunde când e de ajuns un cuvânt ca să dai frâu liber imaginaţiei?

Origine a aforismului. – Anxioase şi deprimate se exprimă într-o frază şi folosesc foarte puţin relativele.

Atât de scurte, interminabile totuşi. – Nu le încep decât pentru a nu le mai termina.

Poftă. – Ca şi aceste femei ce ar vrea să întinerească slăbind, antica sentinţă nu mai doreşte decât o brutală concizie.

Precum aceste dive de odinioară, aforismul se dăruie cât mai degrabă ca să o întindă cât mai repede.

Dilema aforistului: să displacă pentru a seduce, sau mai intâi să seducă pentru a displace după? – Până una alta, sfârşeşte prin a se mulţumi cu înduioşătoarea sa urâţenie.

Poem nescris. – Aforismul începe şi se întrerupe la ultimul său vers. – Se lipseşte de metafore, el este una.

Visează, mai bine decât mine, gândurile mele.

Dacă se joacă cu focul, poemul îşi câștigă prin aceasta propria-i cenuşă.

Poezia? O filozofie caligrafică.

Arta poetică? Nu reprezintă frumuseţea, ci o doreşte.

Acelora care nu reuşesc să facă să tacă limbajul, li se spune poeţi.

Poeți blestemaţi. – Arta de a împrumuta bani pentru a trimite prin poştă manuscrisul.

Săracul Saint John Perse: nu i-a lipsit decât sărăcia.

Poeţii nu cântă bine decât femeile pe care le înşală.

Să interzicem alcoolul, să cântăm beţia.

Obscuritatea unui poem nu este decât o prea mare lumină.

Când un geniu cere să i se ardă versurile, el are cel mai adesea dreptate.

Eu nu scriu poezie de dragoste, căci nu vreau să rămân pentru totdeauna sub fustele Infinitului.

Voaluri mătăsoase în hohot şuşotite, zbor, în extaz, spre o cale lactee de aforisme.

Poezia nu se lasă tradusă; lumea nu-i deci decât un poem – de altfel indescifrabil.

Nu se poate nimic descifra, nici înțelege, fără să ţii la distanţă : adevărul nu apare decât din depărtare.

Intim, adevărul despre lumea aceasta nu se poate confesa decât într-o linişte ezitândă.

Angoasă. – Meritul concisului, fie; dar arta puţinului?

Fără paradox, am fi condamnaţi la evidenţă, greşeală înveterată.

Elipsa, simplu surplus al vorbirii. Aforismul, perfectă extensie a epopeii.

Aforismele păstrează liniştea asupra limbajului de ne-spus. – Tac, pentru a se sustrage universalei comunicări.

Cine vrea să spună totul tace esenţialul: o scriere semnifică prin cuvintele pe care le evită. – Iacătă deci a mea teorie a fragmentului, în mod inevitabil rămasă la starea de ciornă.

Sensul nu e în cuvinte, ci între.

(Începând cu acesta, scriu de acum înainte aforismele mele între paranteze, pentru ca cititorul grăbit să le poată mai uşor sări).

Laconismele mele păcătuiesc din start prin numărul lor. – Alerg fără încetare după acela care le-ar cuprinde pe toate.

Nu ar avea decât un singur cuvânt, iar interpretarea sa ar fi deci infinită.

Încep fiecare aforism cu speranţa de a nu-l termina, aşadar un fragment palpitant.

Fragmentul spune adevărul, căci nu spune tot.

Fiecare fragment este o parte din Univers. – Deci Universul este o parte din fiecare literă.

Schiţă. – Aforismul elimină ; el face astfel să fie viziblă Viziunea.

Fragmentele mele nu sunt unele: încă mai păstrează fraze.

Secretul nemuririi. – Frazele mele sunt prea scurte pentru a fi duse la bun sfârşit.

Textele scurte sunt locuite de tot ceea ce nu spun. – Acestea sunt suprapopulate.

Orice operă reuşită îşi datorează imensitatea neterminării sale.

Inclasabilă, deci inegalabilă?

Omisiunea nu slăbeşte interpretarea, o revelează.

Cum să înţelegi finitudinea umană fără să faci apel la Infinit? Elementară: conţine în ea propriul infinit.

Prin însăşi concizia ei, fiecare dintre aceste fraze pe care le citiţi aici vă aminteşte de această finitudine. După câteva pagini, vi se par totuşi în număr infinit.

Fiecare pare ca are un autor diferit. – Chiar şi un cititor diferit, căci el rămâne rătăcit în precedenta.

Imens fragment, opera totală îşi trage ca şi noi plenitudinea din fărâmele sale.

Cine face plăcere pe îndelung plictiseşte; mai bine să displaci, dar pe scurt.

Cu cât o scriere se scurtează, cu atât se citeşte mai pe îndelete.

Opera este propriul său dincolo. – Dar fragmentul, propriul sau dincoace.

Cuantică. – În universul textelor, aforismul este într-adevăr o particulă încărcată. – Acest univers devine deci o parcelă din fiecare aforism.

Păcat că aforismele mele nu sunt destul de fragmentare. – Aş fi vrut să le am scrise pe cioburi azi sparte.

Să alegi între maxima stoică, notaţia poetică, fragmentul metafizic? – La naiba, lucruri mărunte ce pretindeţi la măreţie! O linişte bună valorează cât toate.

Am luptat împotriva sentinţei, apoi împotriva maximei, şi le-am învins. Din lupta împotriva fragmentului, am ieşit şchiopătând dar victorios. – Aforismul? Dă cu mine de pământ.

Toate paradoxurile sunt adevărate, de altminteri această frază e unul.

Nu am să vă conving de Nimic: materia ar fi prea vastă.

Principalul defect al aforismelor mele: le lipsesc lungimile care le-ar lăsa timpul de a fi înţelese.

Într-o zi, aceste aforisme vor deveni lizibile. – Dar nu va reveni.

Scriu aforisme ca să nu întrerup liniştea necesară. Sunt atât de scurte, că par scrise în limbaj interior.

Aforismele mele sunt nişte saga scrise cu cerneală invizibilă, pentru cititorii grăbiţi.

Citiţi-mă aşa cum am scris: în cea mai mare dezordine.

Precum templele angkoriene, aforismele mele nu sunt niciodată terminate. Îmi confirmă că actele noastre nu sunt decât nişte proiecte.

Sunt un Cioran voios, atât cât să zic ca nu exist.

Romancierul scrie pentru oricine, poetul pentru el însuși sau, mai bine, pentru iubita sa, aforistul pentru cei ce ar câştiga citindu-l.

30 voturi

Încarc...

Publicat de Créola Thenault-Băltărețu in Aforisme, Interviuri
1 comentariu »