Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.

Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.

Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…

„Sfinxul” își intitulează și dna Hortensia Papadat-Bengescu noua sa carte de feminități. În treacăt fie zis, ceea ce vrea să sugereze acest titlu ușor ostentativ poate fi însă obiect de controversă pentru spiritul vremii în care intrăm. Se pare că omul acestei vremi va întinde, în sfârșit, antagonistei sale de până ieri o mână de împăcare și de ajutor: „Ai fost roabă umilită, ai fost sfinx idolatrizat. Fii de acum înainte om, și vino alături de mine…”

Idolatrizarea îngrozită a femeii nu se potrivește cu o structură virilă robustă și armonioasă. Pentru un bărbat echilibrat, femeia nu poate fi nici idol, nici enigmă.

Să ne înțelegem. Într-un anume sens, orice lucru e o enigmă. Enigma universului întreg se răsfrânge și se întrupează în fiecare parcelă a realității care ne înconjoară. Se zice că un chibrit, un banal și ridicol chibrit, în momentul când se aprinde a scos din haosul microcosmic al gămăliei sale un sistem întreg de lumi autentice, o puzderie de constelații adevărate, care se mișcă după legile lui Newton în infinitul câtorva secunde, deschizând astfel minții noastre înspăimântate prăpastia unor analogii bizare, într- un ocean de mistere… Dar dacă mintea noastră se coboară în mijlocul relativităților care ajută să ne înțelegem unii cu alții, atunci chibritul devine iarăși un obiect, banal, ca oricare altul.

Tot astfel și femeia e o enigmă, întocmai ca bărbatul.

Sufletul feminin, în opoziție cu celalt, nu e însă mai enigmatic decât el. Același determinism le stăpânește deopotrivă. Fondul amândurora e același. De la cele mai de jos manifestări (nici o femeie nu râde când o doare) până la cele mai subtile emoții estetice, sufletele celor două ființe omenești de sexe diferite mai mult se aseamănă decât se deosebesc, și deci se pot înțelege, cât e dat să înțeleagă om pe om…

Există, firește, și deosebiri sufletești profunde. Dar și pe terenul acestora intuiția masculină se poate orienta, și înțelegerea rămâne posibilă, până la pragul psihiatriei.

Pentru Bianca Porporata, ca și pentru Adriana și Alisia — eroinele dnei Papadat-Bengescu din ultimul său volum, „Sfinxul”, — ni se pare un titlu excesiv, o caracterizare prematură cu care le gratifică autoarea, înainte ca noi să le fi făcut cunoștința. Și când, la urmă, simți că ele înfățișează sub trei aspecte felurite unul și același exemplar original de femeie, în ipostaza ei de iluzionistă arzătoare și spirituală, de pasionată naivă și de ibseniană dezarmată, ai dreptul să plasezi o mică impertinență de cititor, singur cu gândurile lui:

— Sfinx?… Lasă-ne s-o spunem noi. Căci dacă o spui d-ta, e ca și cum Adriana, de pildă, ne-ar declara de la început: “Eu sunt un sfinx”. În cele ce urmează am să vă documentez acest lucru… Și Adriana, și mai ales Bianca, lăsată de capul ei, n-ar face așa; pentru că spirituala Bianca ne încântă mai cu seamă prin distincție intelectuală și delicateță de sensibilitate, însușiri pe care izolarea ei provincială i le păstrase intacte, departe de literaturism și de orice sugestie grosolană.

Pe Bianca Porporata, autoarea o plasează vag în timp și spațiu, dar în condiții de viață destul de precise, ca s-o putem înțelege. Claustrarea în care trăiește Bianca Porporata, ca orice femeie iubită, iubită cu legitimă pasiune de un don Camillo prevenitor și cuminte, lipsa ei de ocupație propriu-zisă, temperamentul vibrant și, în sfârșit, candoarea ei de fapt, care presupune o totală lipsă de experiență vinovată, ne explică nostalgiile-i arzătoare, puterea de iluzionare veșnic reîmprospătată, revolta și resemnarea alternativă și ironizarea dureroasă a propriilor aspirații… până și faptul că ea se adresează “lui don Juan”, ca singurul destul de intrepid pentru situația ei, și i se adresează nu pe pământ, ci „în eternitate” — fiindcă Bianca Porporata e castă.

Dar condițiile în care a trăit Bianca Porporata, „în ciclul lunar al XVI-lea” și probabil în Italia, nu sunt unice.

Cu variații care nu schimbă fondul, ele sunt condițiile de viață ale mai tuturor femeilor oneste din aceeași clasă.

Biografia unei femei oneste e lipsită de evenimente. Istoria ei sufletească, însă, e cu atât mai bogată în nuanțe și în amănunte. Faptul că autorul de care ne ocupăm e o femeie explică în mare parte însușirile operei sale. Dl Ibrăileanu a caracterizat foarte just literatura dnei Papadat-Bengescu: lucrări de miniatură executate pe dimensiuni de frescă…Miniatură — din cauza evenimentelor liliputane pe care i le oferă viața; frescă, din cauza importanței pe care le-o dă impresionabilitatea pururi trează, sufletul lacom de emoții, imaginația promptă în amăgiri.

Caracterul subiectiv și liric al operei dnei Papadat-Bengescu ne arată că avem a face mai mult cu un poet decât cu un prozator. Dna Papadat-Bengescu nu zugrăvește viața, ci o cântă. Și aproape în toate eroinele sale ai impresia că autoarea își expune propria-i personalitate, propriul ei suflet sub diferitele-i aspecte, ce-i dreptul nespus de fluide, de nuanțate și de schimbătoare, după anotimpuri, după momentul zilei, după o mie și una de împrejură ri mărunte, care se întâlnesc, se întretaie și se îmbină, ca să dea unei clipe fugare caracterul ei unic, imposibil de regăsit.

În opera dnei Papadat-Bengescu e prea mult lirism pentru un prozator, prea multă analiză pentru un poet.

Analiza lirică, dacă ni se permite această alăturare de cuvinte, o duce până în domeniul celor mai subtile și rare senzații, a căror expresie formală e un straniu mozaic de imagini. Prin aceasta, dna Papadat-Bengescu stă mai aproape de poeții noștri “moderniști”, care-și pun în versuri nu gândurile, ci senzațiile, decât de oricare dintre prozatorii noștri adevărați.

Partea anecdotică din bucățile dnei Papadat-Bengescu e redusă la minimum, uneori lipsește cu desăvârșire. Intrigă și acțiune nu există. Subiectul propriu-zis se reduce adeseori la un simplu pretext, la un banal punct de plecare.

Și lucrul e foarte explicabil. Fiind femeie până-n vârful degetelor, autoarea e excesiv de subiectivă: viața sa e lipsită de evenimente, iar viața altora n-o interesează.

Pe de altă parte, discreția și prudența, însușiri feminine înnăscute și de-a dreptul impuse de împrejurări, o fac să stăruiască numai asupra efectelor sufletești ale unui fapt material și să lase în umbră însuși faptul care le-a cauzat. Minunata îndrăzneală artistică a autoarei în ce privește mărturisirile pur sufletești dispare când e vorba de fapte.

Și mai e încă ceva. Ca orice liric, dna Papadat-Bengescu e lipsită de imaginație constructivă, creatoare de viață.

Deci și din această cauză, d-sa evită faptele. Nimic epic în această operă de introspecțiune și lirism covârșitor.

Dar fiindcă dna Papadat-Bengescu scrie în proză, oricât de șubredă ar fi schela de care să-și agațe strălucitoarele pânze de paianjen, ea trebuie să existe. Și atunci când e silită să facă și arhitectură, să inventeze o intrigă oarecare, o înlănțuire de fapte materiale, în povestirea propriu-zisă așadar, dna Papadat-Bengescu pierde admirabila siguranță cu care își mânuia materialul propriilor gânduri și senzații. Povestirea e plină de ezitări. Compoziția e lipsită de gradație, ansamblul — de armonie între părți.

Cele câteva amănunte materiale, expuse parcă în silă, prea speciale uneori și fără semnificație pentru economia întregii bucăți, fac impresia că autoarea nu le-a inventat în vederea scopului anumit, ci le-a cules de-a dreptul din realitatea unui fapt divers, fără să le prelucreze artistic.

Dar obiectivitatea, imaginația creatoare de viață, stăpânirea și coordonarea materialului și meșteșugul expunerii sunt la urma urmei atribute masculine prin excelență.

Iar farmecul operei dnei Papadat-Bengescu stă tocmai în ceea ce-i constituie originalitatea fundamentală: caracterul ei eminamente feminin. În domeniul acesta, al feminităților pure, al stenografierii senzațiilor, al exprimării lucrurilor impalpabile și nuanțelor sufletești insesizabile, d-sa se mișcă cu amploare și grație, fără teamă de rivalitatea vreunui bărbat.

Ar fi nedrept să-i cerem mai mult. Și ar fi nedrept să-i judecăm din alt punct de vedere concepția asupra vieții și mijloacele artistice.

*

De o concepție largă și originală, de o concepție propriu-zisă asupra vieții nu poate fi vorba la această autoare.

În toată opera sa, luată în ansamblul ei stufos, se afirmă mai lămurit și cu mai multă putere o singură tendință dominantă: sete intensă de viață și revoltă împotriva stavilelor care o zădărnicesc.

Această tendință presupune, desigur, și o concepție mai abstractă: afirmarea dreptului, pentru femeie ca și pentru bărbat, la o existență liberă, dreptul oricărei ființe omenești la deplina dezvoltare a tuturor facultăților cu care a venit pe lume, dreptul naturii individuale la realizarea tuturor aspirațiilor și posibilităților înnăscute — dreptul la viață.

Toate scrisorile Biancăi Porporata strigă cu pasiune acest drept. Sub frivolitatea lor aparentă, se ascunde o suferință reală și profundă, o protestare de fiecare clipă, zbuciumul tragic al ființei care se crede oprimată, răzvrătirea zadarnică împotriva fatalităților care încătușează viața unei femei. Dna Papadat-Bengescu nu e o feministă, în înțelesul curent al cuvântului. Ca oricare dintre eroinele sale, Bianca Porporata nu are nimic sufragetic în ea. Bianca nu vrea drepturi pentru femei. (Ea doar își zice „Sfinx” pe copertă — iar un sfinx nu poate merge la vot…)

Dar dreptul la viață al naturii individuale este imprescriptibil.

Nefiind plăsmuită cu mintea, ci oarecum impusă de însuși complexul temperamental ca o expresie simplistă a lui, această concepție nu e nicăieri formulată direct, în mod discursiv, în opera dnei Papadat-Bengescu, dar străbate întotdeauna printre rânduri. O singură dată, ni se pare, autoarea a încercat s-o facă să răsară mai direct din structura unui subiect anume imaginat, în nuvela Romanul Adrianei. Dar, conceput și condus la început parcă în vederea unei teze, subiectul nu dă până la urmă ceea ce făgăduise, și nuvela sfârșește prin câteva pagini, fermecătoare în sine și de o supremă delicateță de execuție, în genul obișnuit al dnei Papadat-Bengescu.

Adriana amintește pe Nora lui Ibsen. Amândouă părăsesc „căminul conjugal”! Dar cum din piesa marelui dramaturg nu știm ce s-a întâmplat cu Nora după plecarea ei, s-ar părea că dna Papadat-Bengescu, începând cu deznodământul piesei lui Ibsen, căreia vrea să-i dea un epilog pesimist, a încercat să arate zădărnicia revoltei însăși, inexorabila fatalitate care pune pe o femeie în neputința de a-și crea singură condițiile unei vieți proprii, conformă cu aspirațiile… Dar poate că ne înșelăm. În orice caz, intenția autoarei rămâne mai confuză decât aceea din Casa de păpuși. La Ibsen, concepția reiese puternic și unitar, fiindcă el face pe Nora să plece numai după ce ne-a arătat limpede motivele pentru care pleacă, motive de ordin mai înalt și mai general, care dau piesei o largă semnificație socială. Autoarea noastră nu arată motivele pentru care a plecat Adriana din casa soțului ei. Faptul că i s-a părut că iubește pe altul lămurește puțin episodul în sine, dar îi scoboară mult semnificația, îngustează și întunecă teza — dacă e una.

Eroinele dnei Papadat-Bengescu au despre viață o concepție păgână.

Când însă viața îți apare ca un rezervoriu imens de bucurii și plăceri, ca un prilej unic de desfătare, și nu ca o „vale a plângerilor”, e greu să nu te crezi mustrat și nedreptățit atunci când ți se pare că nu ai partea ta întreagă la ospățul comun. (Și aproape totdeauna omului i se pare acest lucru, dorințele lui fiind infinite.)

Dar nimic nu face pe om mai rău, în înțelesul creștin, ca nedreptatea. Nimic nu-i întoarce cu mai multă putere privirile asupra soartei proprii, făcându-l surd și orb pentru suferințele altora. Naturile impresionabile și pasionate, egoiste prin definiție, când se mai cred și nedreptățite, se revoltă împotriva universului întreg; iar revolta nu mai lasă loc pentru îngăduință și iertare.

Ați observat că în toată această operă de femeie, nu există aproape nici o urmă de duioșie sentimentală, de milă creștină, de compătimire cu suferințele altora?

În locul moralei curente, un estetism naiv, superb, inconștient servește eroinelor de îndreptar în viață. Fiecare dintre ele cugetă, simte, aspiră în încăperea ermetică a unui egoism ireductibil. Aproape fiecare se înduioșează numai asupra soartei proprii, își inventariază cu complezență propriul său suflet, își etalează numai suferințele sale, bucuriile sale, aspirațiile sale.

*

Dar cu câtă vervă! Cu ce fineță de simțire și de limbaj!

Dna Papadat-Bengescu posedă arta subînțelesurilor abile, întorsătura de frază care lunecă, atinge ușor ideea și lămurește fără să precizeze. Nici unul dintre scriitorii noștri nu are în așa grad curajul de a spune orice și talentul de a învălui totul în grația expresiilor alese, fără să lovească nici o susceptibilitate. Recitiți în această privință scrisoarea XVI-a a Biancăi Porporata…

Închipuindu-și că a fost ofensată de închipuitul ei corespondent, nefericita Bianca reacționează. Picătura de foc pe care i se pare că a primit-o peste rănile ei deschise îi redeșteaptă orgoliul, o face să-și mascheze durerea resimțită, sub ironiile și sarcasmul ripostei. Bianca alege, cu un discernământ sigur și fără să uite nimic, tot ce poate răni fatuitatea masculină a lui Juan, singurul lui punct vulnerabil, muindu-și săgețile în cel mai subtil venin al răutății feminine. S-ar părea că fantoma sceleratului din „eternitate” anume a provocat pe Bianca, numai pentru ca dna Papadat-Bengescu să-și arate și această latură a talentului său. Dar ironia, care presupune o doză de răceală și stăpânire, e ceva incidental în opera aceasta de lirism cald și susținut, în care autoarea intervine necontenit și căreia i se împrumută cu întregul suflet. Chiar și descrierile de natură sunt animate, sunt umanizate, sunt colorate de pasiune, femeia neputând avea o atitudine imparțială nici chiar față cu lucrurile neînsuflețite.

Iar bogăția de senzații, căldura și pateticul debitului său poetic sunt potențate la dna Papadat-Bengescu de o minunată putere de invenție verbală. D-sa găsește întotdeauna cuvântul care exprimă nuanța. Cuvintele scânteiază de-a lungul frazei, ca mici explozii de praf de pușcă. Imaginile însă, cu strălucirea lor de piatră rară, se clatină în metalul frazei, nu sunt bine încrustate. Montura e inferioară nestematelor. Fraza e prea lungă adeseori, cu sinuozități multe: nu are contur precis, puritate de linii, nu e sculptată dintr-o bucată. Se vede și aici, în mic, aceeași lipsă pe care am observat-o când era vorba de compoziție: frumusețe de amănunte, în dauna ansamblului.

Femeia nu e nici sculptor, nici arhitect, prin natura ei.

Nu știe să construiască, nu poate să sculpteze. S-a zis că pe femeie o atrag și o interesează mai mult senzațiile, decât formele… Faptul se vădește încă o dată și prin observația măruntă pe care o facem mai sus.

*

Ascensiunea dnei Papadat-Bengescu în literatură a fost bruscă și surprinzătoare. Originalitatea d-sale e incontestabilă. De la Caragiale încoace, singur dl Sadoveanu dăduse o îndrumare nouă prozei românești, prin personalitatea lui puternică. Iar după dl Sadoveanu, dna Papadat-Bengescu a izbutit să aducă iarăși o notă tranșant diferită… Mic sau mare, oricum ar fi socotit, talentul d-sale nu a adăugat o simplă nuanță, ci a proiectat o nouă culoare pe ecranul nu tocmai variat în culori al prozei noastre literare. Și asta înseamnă mult…

Exuberanța producțiilor sale, ca o izbucnire arteziană, a ridicat-o dintr-o dată până la un loc de onoare, după care alții tânjesc îndelungă vreme. Iar această bogăție ne face să nădăjduim că dna Papadat-Bengescu va mai dărui încă multe lucrări de preț literaturii noastre. E drept că în ultimul timp, în ceea ce a publicat prin reviste, d-sa nu s-a mai ridicat niciodată până la înălțimea de inspirație și de realizare pe care a atins-o în acele neîntrecute scrisori ale Biancăi Porporata către don Juan. Dar asta nu înseamnă nimic în privința talentului. Calitatea unei înfăptuiri literare nu depinde numai de talent. Izvorul inspirației, de pildă, e și el un factor destul de important. Talentul rămânând același, împrejurările din afară decid singure de gradul și de natura inspirației.

Este evident că un nour mânat de furtună îți trezește în suflet alt fel de ecouri decât, bunăoară, un măgar — să zicem.

Dar lumina aceasta fiind infinit de variată în aspectele ei, și viața infinit de fecundă în combinații de fapte, de împrejurări și de surprize, sufletul unui artist va fi necontenit solicitat în rezerva lui de forțe creatoare să aspire, să viseze și să producă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Impresii despre cărţi
Comenteaza! »