„Păstorel” este pseudonimul scriitorului Alexandru Osvald Teodoreanu, născut la 30 iulie 1894 în Dorohoi, nepot al lui Alexandru Teodoreanu şi fiu al lui Osvald Teodoreanu, botezat atribuindu-i-se prenumele ambilor înaintaşi paterni. Apreciind probabil prea împovărătoare prenumele sale, şi le prescurtează semnând oficios Al.O. Teodoreanu şi, ca scriitor, cu pseudonimul Păstorel, ales deloc întâmplător, după cum afirmă în volumul „Caiet – Foi îngălbenite”, 1938, prin a sa literară
Spovedanie
Cântat-am vinul şi-l băui pre el,
Şi-aşa, precum din flori slăvitul soare,
Cules-am toată roua din pahare,
Voios ca cel din urmă menestrel.
Am păstorit în viaţă vinuri rare
(De-aceea îmi şi zice Păstorel)
Şi de la Grasă pân’ la Ottonel,
Le-am preţuit, pe rând, pe fiecare.
Fragmente din volumul “Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu (Editura Albatros, Bucureşti, 1977), despre Alexandru Odobescu (23 ianuarie 1834 – 10 noiembrie 1895):
„Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctul culminant al artei româneşti de a scrie. Şcoala secundară şi chiar generalizările criticii literare au menţinut părerea că Odobescu este stilistul prin excelenţă al literaturii noastre. Şi, fără îndoială, Al Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, un scriitor erudit, căruia îi stăteau la îndemână multe modele, mai cu seamă din sfera clasicismului, şi un povestitor căruia, în momentele cele mai bune, nu-i lipseau umorul şi sfătoşenia.”
Fascinaţi an de an de ofertele mereu surprinzătoare ale amfitrionilor buzoieni – Casa de cultură „Ion Caraion” (director Viorel Pietrăreanu) şi Cenaclul său de umor (preşedinte Mihai Sălcuţan), iată-ne ajunşi pe nesimţite la ediţia a X-a, jubiliară, a prestigiosului festival.
Întâlnirea din 2009 a debutat în forţă, în după-amiaza zilei de 8 mai, la Primăria Municipiului Buzău, unde au fost rostite cuvinte de bun venit şi adresate urări de succes festivalului, de către Mihai Sălcuţan, Viorel Pietrăreanu, viceprimarul Marcel Ciolacu şi preşedintele Uniunii Epigramiştilor din România, George Corbu, iar invitaţilor la festival şi gazdelor (organizatori, sponsori) li s-au acordat deopotrivă diplome în rang de „Distincţie aniversară”, „ca semn de preţuire şi de recunoaştere a sprijinului acordat de-a lungul anilor festivalului, mişcării epigramatice buzoiene şi afirmării sale în spaţiul cultural naţional”.
De la stânga: Mihai Sălcuţan, George Corbu, Viorel Pietrăreanu, Mihai Cimpoi, viceprimar mun. Buzău, viceprimar mun. Buzău, Ştefan Cazimir, Nicolae-Paul Mihail
Cine se ascunde în spatele unei scrisori? Câtă e sinceritatea, câtă, poza? Cu ce preţ şi în ce fel de cuvinte se negociază autenticitatea? Care sunt regulile jocului epistolar? Fervent şi împătimit cititor de corespondenţă, adept declarat al mărturiei directe, original, incisiv, atent la detaliu, privind când direct, când cu coadă ochiului, Dan C. Mihăilescu e hotărât să afle cum arată omul din scrisori şi face un prim „studiu de caz” în volumul „Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu„.
Prima dezbatere pe marginea acestui eveniment editorial va avea loc joi, 23 aprilie 2009, ora 18:00, la Librăria Humanitas „Constantin Noica“ din Sibiu. Vor vorbi, împreună cu autorul, Dumitru Chioaru, poet şi critic literar, şi Lidia Bodea, director general al Editurii Humanitas.
Fragmente din volumul „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” semnat de Nicolae Manolescu, apărut la Editura Gramar, Bucureşti, 2006; capitolul este intitulat „Arghezi şi Urmuz”
„Una din acele întâmplări, care, evocate după trecerea timpului, lasă să se vadă un semn al destinului, i-a pus în legătură, la începutul anului 1922 (sau, mai probabil, cu câteva luni înainte) pe Tudor Arghezi şi pe Urmuz. Există un element straniu în această întâlnire, cel puţin în partea ei epistolară. S-au păstrat două scrisori, câte una de la fiecare (Pagini bizare, ediţia Saşa Pană, 1970). Proaspăt redactor al Cugetului românesc, Arghezi îi scrie lui Urmuz, care se mai numea D. Demetrescu-Buzău, era ajutor de grefier la Curtea de Casaţie şi nu tipărise încă nimic: ‘Vreau să-mi rezerv plăcerea de a te fi publicat eu întâi…’ Suntem în registrul serios. Arghezi continuă însă în cel ironic: ‘… şi îţi prezic în noua şi neaşteptata d-tale carieră succese care vor contribui să-ţi sporească foloasele funcţiei de magistrat.’ Din scrisoare, înţelegem că magistratul ezita să devină scriitor. Ca să-i nimicească ‘ereziile’ şi să-i spulbere ‘temerile’, redactorul îi înfăţişează programul revistei, care ‘iese cu colaborarea tuturor profesorilor universitari, ceea ce nu înseamnă că şi cu colaborarea tuturor scriitorilor’. Argumentul are evident în vedere scrupulele magistratului, nu pe ale scriitorului; deşi nouă, astăzi, bizareria prozelor ce urmau a se tipări într-o revistă atât de academică ne reţine cu mult mai mult atenţia decât frica funcţionarului superior de la casaţie de a-şi da în vileag preocupări socotite îndeobşte nepotrivite cu rangul său; mai ales că el şi redactorul conveniseră să recurgă la un pseudonim.”
6 voturi
Încarc...
