Fragmente din volumul „Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” semnat de Nicolae Manolescu, apărut la Editura Gramar, Bucureşti, 2006; capitolul este intitulat „Arghezi şi Urmuz”

„Una din acele întâmplări, care, evocate după trecerea timpului, lasă să se vadă un semn al destinului, i-a pus în legătură, la începutul anului 1922 (sau, mai probabil, cu câteva luni înainte) pe Tudor Arghezi şi pe Urmuz. Există un element straniu în această întâlnire, cel puţin în partea ei epistolară. S-au păstrat două scrisori, câte una de la fiecare (Pagini bizare, ediţia Saşa Pană, 1970). Proaspăt redactor al Cugetului românesc, Arghezi îi scrie lui Urmuz, care se mai numea D. Demetrescu-Buzău, era ajutor de grefier la Curtea de Casaţie şi nu tipărise încă nimic: ‘Vreau să-mi rezerv plăcerea de a te fi publicat eu întâi…’ Suntem în registrul serios. Arghezi continuă însă în cel ironic: ‘… şi îţi prezic în noua şi neaşteptata d-tale carieră succese care vor contribui să-ţi sporească foloasele funcţiei de magistrat.’ Din scrisoare, înţelegem că magistratul ezita să devină scriitor. Ca să-i nimicească ‘ereziile’ şi să-i spulbere ‘temerile’, redactorul îi înfăţişează programul revistei, care ‘iese cu colaborarea tuturor profesorilor universitari, ceea ce nu înseamnă că şi cu colaborarea tuturor scriitorilor’. Argumentul are evident în vedere scrupulele magistratului, nu pe ale scriitorului; deşi nouă, astăzi, bizareria prozelor ce urmau a se tipări într-o revistă atât de academică ne reţine cu mult mai mult atenţia decât frica funcţionarului superior de la casaţie de a-şi da în vileag preocupări socotite îndeobşte nepotrivite cu rangul său; mai ales că el şi redactorul conveniseră să recurgă la un pseudonim.”

„Mai are rost să ne întrebăm care a fost reacţia cititorilor Cugetului românesc, care, deschizând numărul al doilea pe 1922, au citit, sub titlul Pâlnia şi Stamate, roman în patru părţi, rândurile ce urmează:

Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu geamlâc şi sonerie.
În faţa salonului somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna înfăşurată în cearceafuri ude… O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a ‘lucrului în sine’, un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi… 20 de bani bacşic. Restul nu prezintă nicio importanţă.”

„Doi ani după Ion şi patru înainte de Fecioarele despletite, acest fel de a începe un roman (fie el şi liliputan) avea aerul unui mic scandal literar. Îl atenua doar o atmosferă foarte favorabilă gesturilor avangardiste, inaugurate în timpul războiului prin lansarea în neutra Elveţie a dadaismului. Şi totuşi! Dovadă reacţia criticilor (principalele texte au fost retipărite de Saşa Pană la sfârşitul Paginilor bizare), aproape unanimi în a considera prozele lui Urmuz drept ‘un joc voluntar şi amuzant’, după cum spune, întâiul, Perpessicius, cu ocazia ediţiei din 1930. ‘Simple elucubraţii premeditate, fără un sens mai înalt’, scrie G. Călinescu în Capricorn, tot atunci. Nici peste un deceniu autorul Principiilor de estetică, luând pe Urmuz ca exemplu pentru spiritul avangardei, nu îşi va nuanţa prea mult judecata, remarcând în plus că, ‘joc estetic pe care îl profesează şcolarii’, literatura aceasta denotă totuşi la autorul ei ‘o înaltă conştiinţă estetică’.”

„Să încercăm să intrăm în miezul prozelor, analizând un scurt fragment de la începutul celei intitulate Ismail şi Turnavitu:

Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie, şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.
Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai târziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.

La o lectură inocentă, ne izbeşte aici corectitudinea, sub raportul formal, desăvârşită, în care se exprimă un sens, la prima vedere, aberant. Impresia aceasta au avut-o deja primii cititori calificaţi ai lui Urmuz, şi ei şi-au sprijinit concluziile mai cu seamă pe ea. Am amintit de teza lui G. Călinescu despre aspectul de joc lingvistic, în felul şaradelor şcolăreşti, menit să stârnească hazul. Cu argumente de specialitate, teza a dezvoltat-o Tudor Vianu (Figuri şi forme literare), care a pornit de la ‘nonsensurile prin echivoc ale lui Dodgson’, observând că umorul provine în asemenea construcţii din două izvoare: din persiflarea clişeelor limbii şi din specularea echivocului unor cuvinte.”

„Să vedem această nouă funcţionalitate a clişeelor. Exprimările tip din primele fraze ale prozei Ismail şi Turnavitu aparţin unui stil profesional al limbii şi anume aceluia ştiinţific. Frazele par să fie extrase dintr-un tratat savant. Ni se propune un fel de descriere a lui Ismail. Fiind însă vorba despre un individ uman de ficţiune, modalitatea descrierii nu poate fi simţită decât ca parodică. Din contradicţia stilului ştiinţific cu obiectul său literar rezultă acest efect curios, cu care ne întâlnim şi în alte proze urmuziene. […] În acest stil, naratorul prezintă în fond un personaj de roman, pe care ne-am deprins să-l considerăm un om viu, în carne şi oase. I-am putea reface, lui Ismail, existenţa, meseria, obiceiurile (cam perverse), conflictul cu protejatul şi servitorul său Turnavitu, ba chiar sfârşitul tragi-comic. Dar el este privit de către narator dintr-un unghi atât de insolit, încât optica tradiţională asupra personajului literar (şi implicit asupra omului) pare radical modificată.”

„Iată. Ismail este ‘compus’ din ‘ochi, favoriţi şi rochie’: două elemente corporale şi unul vestimentar sunt asociate printr-un paralogism formal. Precizarea că Ismail ‘se găseşte astăzi cu foarte mare greutate’ trimite cu gândul la un articol din comerţ. Confuzia planurilor e deliberată şi sistematică. Unde locuieşte Ismail?

Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrâns simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele.

În prima parte a frazei, referentul este de natură legumicolă (căci legumele se păstrează în borcane şi se conservă), dar apoi aflăm că presupusa legumă are un tată bătrân, simpatic şi cu nasul turtit (ceea ce ne mută în planul uman), pentru ca logica să fie încă o dată încălcată prin adaosul că acest tată (sau numai nasul lui?) este împrejmuit de un gard, ca o suprafaţă de teren sau ca o clădire.”

„Personajul Ismail descris în termenii tehnici ai unui tratat botanic a condus pe critici la ideea de inadecvare intenţionată între metodă şi obiect: dar dacă pentru Urmuz era vorba, tocmai din contra, de a găsi o metodă adecvată unui obiect care nu-i mai apare la fel ca predecesorilor şi contemporanilor lui? Dacă, aşadar, invenţiile lui lingvistice ţin de acele coup de langage care dislocă un cadru dat, parodiindu-l, batjocorindu-l, ca să construiască apoi un altul nou în loc? Premisa eseului meu este că, cu sau fără conştiinţă, Urmuz a schimbat însăşi regula jocului: adoptând un mod de expunere ce pare, la prima vedere, incompatibil cu obiectul expus, el a făcut-o pentru că omul însuşi a încetat să i se mai înfăţişeze, precum prozatorilor realişti, din epoca doricului sau ionicului, drept ‘natural’ şi congruent sub raportul comportării externe sau interne, produs organic al unei biologii complexe, pe scurt, ca o fiinţă înzestrată cu un set de însuşiri în parte proprii, în parte caracteristice pentru întreaga specie.”

„Să ne oprim încă o clipă ochii pe Ismail, aşa cum am văzut că îl descrie naratorul. El ne apare ca inconcevabil. Logica vieţii e nesocotită atât în portretul fizic de la început, cât şi în biografia schiţată pe urmă. Este, în acelaşit timp: un om, cu o poziţie socială oarecare (e proprietarul crescătoriei de viezuri, are slugi etc.) şi cu o conduită morală bine precizată (perversitate, cruzime etc.); o plantă ce creşte odinioară în grădini iar acum, graţie progresului tehnic, se fabrică pe cale sintetică; un produs greu de găsit în comerţ; o legumă conservabilă în borcane; în sfârşit, un obiect ce poate fi oferit drept premiu la tombole

marea lui plăcere este… să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători.

La urmă este şi o sugestie de prostituţie. Incongruenţa structurală atrage una de aspect fizic (şi de vestimentaţie): Ismail are favoriţi, dar şi rochie (la serbarea tencuitului poartă una ‘de macat de pat cu flori mari cărămizii’). Incongruent e personajul şi sub raportul comportării: în fiecare dimineaţă la cinci şi jumătate poate fi văzut ‘rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei’ (ah, ce precizări balzaciene!), însoţit de un viezure,

de care se află strâns legat cu odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie…

La toate nivelele, Ismail e o făptură cu desăvârşire contradictorie. Dar eterogenitatea nu este singurul lucru frapant: să adăugăm artificialitatea. Produs pe cale sintetică, Ismail e o ‘combinaţie’ de laborator, la antipodul fiinţelor naturale, un mic monstru de felul acelora pe care le vedem în bestiarele fantastice ale lui Baltrušaitis.”

„Într-o notă răzleaţă, găsită printre manuscrise de Saşa Pană, Urmuz afirmă:

Personalitatea nu e rezultatul vreunor virtuţi ascunse sufleteşti. S-ar părea că e mai mult gradul de concentrare diferit şi de densitate pe care fluxul vital universal, împrăştiat la întâmplare, l-a căpătat oprindu-se în fiecare din indivizi…

Chiar dacă aici e vorba de personalitate în sensul moral şi nu în acela de fiinţă umană generică, putem desprinde ideea de aleatoriu care pare să guverneze umanul. Omul urmuzian este, în adevăr (şi nu doar ca fiinţă morală, dar în structura lui ontologică), rodul hazardului combinării şi concentrării particulelor cosmice universale.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »