Prezent în rândul nominalizaţilor la Oscar, filmul „Frost / Nixon”, regizat de Ron Howard, reînvie “meciul” mediatic dintre prezentatorul de televiziune David Frost şi fostul preşedinte Richard Nixon, care a captat atenţia întregii Americi după scandalul politic Watergate. Fervent aclamat de critici şi de public, lung-metrajul – apărut şi pe DVD – surprinde culisele loviturii de imagine care a zguduit din temelii viaţa politică a Statelor Unite şi oferă o lecţie elocventă de istorie contemporană.
Valeriu Butulescu este un dramaturg cunoscut, piesele sale de teatru bucurându-se de reprezentări scenice, atât în ţară, cât şi peste hotare. În anul 2005 a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, la Festivalul Dramaturgiei Româneşti (Timişoara) pentru comedia amară „Hoţul cinstit”, prezentată de Teatrul Naţional „V. Alecsandri” din Republica Moldova. Apoi, surprinzător, autorul iese brusc din comedie, scriind drama „Infinitul Brâncuşi”, tradusă după scurt timp în portugheză şi engleză, dramă care a reprezentat teatrul românesc la Festivalul de la Lisabona, în interpretarea inegalabilă a regretatului maestru Ştefan Iordache.
La începutul anului 2009, Valeriu Butulescu revine la teatrul vesel şi plin de profunzime, care îi este caracteristic, terminând comedia „Insula femeilor”, cu care câştigă Premiul I la Festivalul Comediei Româneşti 2009, socotit cel mai important eveniment în domeniu. Desigur, laurii supremaţiei într-un festival naţional de teatru profesionist n-ar trebui să fie o surpriză. De-a lungul timpului, autorul a convins multă lume, de pretutindeni, cu umorul său fin, cultivat în aforismele sale, care nu întâmplător au fost traduse şi publicate în 35 (treizecişicinci) de limbi!
Pe marginea acestui eveniment am consemnat următorul interviu.
La Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, a apărut cartea „Amurgul zeilor stepei” a lui Ismail Kadare, traducerea din albaneză fiind semnată de Marius Dobrescu.
„Amurgul zeilor stepei” este un roman autobiografic, dar şi o poveste tulburatoare de iubire, în care realitatea se întâlneşte cu mitul. Acţiunea are loc spre sfârşitul anilor ’50. Boris Pasternak tocmai a primit Premiul Nobel, iar întreaga lume est-europeană vuieşte la aflarea veştii. O cumplită iarnă rusească transformă Moscova într-un tărâm kafkian, al tuturor incertitudinilor şi temerilor. Pe fundalul tragediilor politice ce zguduie fosta Uniune Sovietică, se petrece o stranie poveste de dragoste, iar personajele ei par desprinse din legendă. Îndrăgostit de eterica şi fascinanta Lida, naratorul – un tânăr albanez aflat la studii în Moscova – încearcă să-şi salveze povestea de iubire, luptând în paralel cu dramele unei istorii tulburi şi ameninţătoare. Fără a-i dezvălui Lidei (care manifestă o adevărată aversiune faţă de ipocrizia viitorilor scriitori ce urmează cursurile Institutului) că are veleităţi literare, el îşi duce până la paroxism vina de a nu fi spus adevărul. Aidoma personajului unei legende albaneze, eroul ştie că, odată ce şi-a încălcat cuvântul, lucrurile sunt ireversibile şi nu o pot apuca decât pe un făgaş nefast. Într-o Moscovă întunecată, în care siluete neverosimile se profilează de-a lungul străzilor cufundate intr-o ceaţă eternă, dragostea şi cruzimile istoriei se întâlnesc într-o poveste cu rezonanţă mitică.
Nu ţi-am scris niciodată, aşa că-nţelegi cât de greu îmi vine tocmai acum – când îţi relatez o-nmormântare la care suntem participanţi şi „sărbătoriţi” în acelaşi timp. Nici nu ţi-aş fi spus ceea ce-ai să vezi aici dacă nu mi-ai fi cerut explicaţii. Mă-ntrebi, din când în când, de ce m-am schimbat, cu-aceeaşi încăpăţânare cu care se discută la-nmormântări de ce-a murit răposatul, ca şi când n-ar fi acelaşi lucru că a murit de cancer, de pneumonie sau călcat de-o maşină. Nu suntem obişnuiţi să acceptăm fenomenele în sine, vrem totdeauna să ştim şi „de ce”. Dacă cel care-a murit merită să-l plângi, atunci plânge-l ori de ce-ar fi murit.
Cred că te miră că în vocabularul meu, redus ani în şir la „te iubesc”, există şi alte cuvinte. De fapt, şi eu redescopăr acum în mine femeia inteligentă, omul cu judecată. Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme. Ani de zile mă uitam în oglindă şi nu-mi vedeam decât picioarele, fiindcă ele-ţi plăceau, „frumoase, lungi, cu pulpe rotunde”. Azi, descopăr că meritam din partea mea o privire mai atentă.
Heinrich Boll (1917-1985) este cel de-al doilea scriitor german, după Thomas Mann, care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură (1972). Cărţile sale, traduse în peste treizeci de limbi, vorbesc despre vina tragică a poporului german, rănile sale încă nevindecate şi necesitatea de a privi în faţă un trecut întunecat şi dureros.
Încarc...
17 voturi