Câţi dintre noi n-am trăit la un moment dat, într-o relaţie sau în mai multe relaţii, impresia că nu suntem înţeleşi? Câţi dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viaţă sau pur şi simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, că unul vede şi celălalt e orb? Şi astfel, încercând să ne facem înţeleşi pentru celălalt, am devenit confuzi pentru noi înşine. N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept şi clar al simţirii de sine, ci ne-am angajat să străbatem toate meandrele şi hăţisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipă în mărăcinii personalităţii lui câte puţin din mesajul nostru şi din noi înşine, ca să ne trezim prinşi, în cele din urmă, într-o capcană a comunicării.
Un răspuns pe care-l dai trebuie să exprime ceea ce înţelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate să înţeleagă sau să creadă altcineva. Un răspuns pe care-l dai trebuie să fie o lămurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva.
“Eterna reîntoarcere a lucrurilor în ele însele, secretul formativ care ameninţă să creeze atmosfera de extaz şi solemnitate, adică secretul celui care străbate mările şi oceanelor lumilor spirituale, blestemul asumat cu trufie de a se întoarce într-un port veşnic, acelaşi, toate acestea par a fi numai forma metafizică, formulă demonică a profundului sentiment al anteriorităţii strămoşilor, sentiment care vibrează de la început în săngele şi spiritul lui Nietzsche” (E. Bertram, 1998, p. 17)
“A profeţi trecutul, a colora cu dorul de strămoşi gândurile despre viitor – în aceasta constă simţământul povară a tradiţiei umane, cheie de boltă a podului suspendat între un moment care a fost şi unul care va să fie, subiect trăind clipa divină „pe culmea înaltă”, plutind, asemenea lui Zarathustra, „ca un nor negru peste două mări, peste trecut şi viitor” – aceasta este viziunea lui Nietzsche despre viitoarea condiţie umană” (idem, pag. 40)
Nietzsche a deschis drumuri, iar strămoşii de început de cod m-au îndemnat să mă întreb, eu un aşa de mic într-un ocean aşa de mare:
– Hei, tu, ghem de viaţă, unde vrei tu să ajungi? Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?
Nu cred să existe vreun om care să nu-şi fi dorit, la un moment dat, să facă o schimbare în viaţa lui. Pentru unii, dorinţa a fost asemeni unei încolţiri de primăvară, au răsturnat pământul oricăror obstacole şi prejudecăţi şi şi-au împlinit chemarea lăuntrică. Alţii au nutrit-o în ascuns, i-au dat târcoale timid, până când puterea obişnuinţei sau inerţia, mult mai puternice, i-au învins. Sau, poate, n-au crezut cu adevărat în ea, fiindcă nimeni nu le-a vorbit despre lucruri pe care ei le-au simţit vag, ca o amintire îndepărtată, în sufletul lor.
Cel mai dificil atunci când vrei să faci o schimbare în viaţa ta este să-i determini pe ceilaţi, în special cei apropiaţi, să o accepte. Chiar dacă aceasta nu-i afectează cu nimic în fond, vor opune rezistenţă atâta timp cât nu vor înţelege ce anume s-a schimbat în atitudinea ta obişnuită faţă de lucrurile pe care vrei să le schimbi. Şi nici nu vor înţelege dacă, atunci când le explici, se aud de fapt pe ei înşişi, îşi aud propriile convingeri traducând cuvintele tale. În cele mai dese cazuri, nici nu vor să înţeleagă, fiindcă nu sunt pregătiţi să-şi schimbe imaginea despre ei înşişi în raport cu tine şi să accepte o nouă poziţie.
Filosofi mari ai Antichităţii au încercat stabilirea unei corespondenţe între numere şi Divinitate (în forma ei politeistă). Adepţii lui Pitagora ajung la concluzia că totul e număr, iar cifra este raţiunea tuturor lucrurilor. Pentru pitagoricieni, numerele determină o realitate concretă, acestea identificându-se cu spaţiul. Ei acordă numerelor valori morale, punând practic bazele unei teologii aritmetice. Ca un preludiu al Trinităţii creştine, pitagoricienii socotesc cifra 3 absolut perfectă şi o atribuie zeilor.
Două milenii mai târziu, Benedict Spinoza revoluţionează monismul, scoţând practic filosofia din ceaţa gândirii scolastice. El încearcă să-şi demonstreze riguros definiţiile şi propoziţiile prin matematica vremii sale. În cele ce urmează am căutat să dau o nouă interpretare matematică unor afirmaţii fundamentale ale lui Spinoza, o redefinire a lui Dumnezeu bazată pe teoria numerelor.
A fost o vreme când am crezut că personalitatea este ceva minunat, un ţel omenesc, o dorinţă de devenire firească a oricărei persoane. Văd limpede în jurul meu oameni „cu personalitate” şi-i simt prinşi într-un maraton absurd pe o axă a urâţeniei. Şi mai simt o oboseală adâncă, nu foarte conştientă, dar care răzbate uneori la suprafaţă, aşa, ca un oftat…
Înţeleg foarte bine căderile mele în gol, văd uneori stâlpii credinţei prăbuşindu-se, deşi ştiu că eu nu sunt o „construcţie” de principii, ci sunt ceva pe care ajung să-l simt, să-l înţeleg abia când nu mai am nici măcar o singură idee despre mine însămi. E un exerciţiu de observaţie intimă: cu trupul meu, cu respiraţia mea, cu gândurile mele, cu senzaţiile şi sentimentele mele, cu… principiile mele. Măcar pentru o clipă, închid ochii şi încerc să elimin pe rând „cojile” personalităţii mele; măcar pentru o clipă dărâm eu din proprie voinţă aceste principii pe care mă bazez şi-mi dau drumul în gol, indiferent ce se va întâmpla.
Misiuni cosmopolite, spionaj de mare calibru, un savuros umor de situaţie şi o idilă cu năbădăi – asta promite „Duplicitate” („Duplicity”), filmul de acţiune cu Julia Roberts şi Clive Owen, apărut pe DVD şi Blu-ray.
Câţi dintre noi n-am trăit la un moment dat, într-o relaţie sau în mai multe relaţii, impresia că nu suntem înţeleşi? Câţi dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viaţă sau pur şi simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, că unul vede şi celălalt e orb? Şi astfel, încercând să ne facem înţeleşi pentru celălalt, am devenit confuzi pentru noi înşine. N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept şi clar al simţirii de sine, ci ne-am angajat să străbatem toate meandrele şi hăţisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipă în mărăcinii personalităţii lui câte puţin din mesajul nostru şi din noi înşine, ca să ne trezim prinşi, în cele din urmă, într-o capcană a comunicării. 
Încarc...
