Alexandrescu – Bolintineanul Cu aceşti doi poeţi munteni, prin excelenţă aşezaţi între clasicii noştri şcolăreşti, stăm în plină influenţă a poeziei franceze.

Pe Alexandrescu îl cunoscuse Ion Ghica elev la Sfântul Sava, băiat măricel începea să-i mijească mustaţa băiat măricel cu memoria plină de versuri din clasicii francezi. Îmi pare că epistolele, satirele şi fabulele formează inventarul bun al lui Alexandrescu. Orientarea lui naturală a fost clasicistă. Melancolia întrucâtva insistentă, sentimentalism pe tema ruinelor, a fantomelor trecutului, sunt teme literare pe care le impunea literatura apuseană pe atunci. S-a observat, cu dreptate, că adoptarea unor teme ca aceasta nu ne permite a vorbi hotărât de un romantism român. Românii care căutau a face poezie în anii 30 până la 40 luau ce găseau pe piaţa literară franceză. Romantică era poezia aceasta franceză la ea acasă, în Bucureşti şi în Iaşi ea nu era romantică, era poezia nouă din Apus, poezia pe care tinerii români aveau a o pune împotriva poeziei de imitaţie neogreacă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară
3 comentarii »

Un nor negru a dispărut şi altul încet, încet, s-a înfiripat din nou peste o parte din Europa – perioada de impunere, de presiune şi posesie, de exterminare a valorilor şi întoarcere în barbarie, întoarcere în comuna primitivă, întoarcere împotriva firii. A fost impusă legiunea roşie, pentru a strica o bună rânduială, clădită şi verificată prin proces natural, în sute şi mii de ani. A fost o perioadă ce a forţat acest popor să abdice de la valori de mii de ani, să renunţe la credinţă, la datină, la dreptul de a gândi, la libertate, la tot. Nu erau de ajuns năpastele trecute peste noi, năpaste care ne-au ţinut în urma Europei? A trebuit să avem parte şi de năpasta roşie, năpastă venită tot dinspre răsărit.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
Comenteaza! »

Viaţa suburbană şi sătească devenise foarte grea. Parcă s-au adunat toate greutăţile şi poverile milenare la un loc, poveri adunate de la hoardele slave şi tătare şi, a altor triburi trecute tăvălug prin noi şi peste noi, hoarde care au ţinut în loc aceast mic colţ de rai.

Supravieţuirea a devenit instict, a transformat săteanul nostru în om temător, ţăran oricând gata să ia furca sau coasa pentru el şi neamul lui, sau să pună în căruţă adunătura de o viaţă şi să ia calea codrului sau a bălţii.

Unele din ce a durat el au fost vremelnic făcute şi poate în grabă, dar cu dragoste, cu suflet. Oaspetele era primit şi omenit ca prieten de-o viaţă şi poate sprijin de viitor, pentru năpastele ce aveau să vină.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
1 comentariu »