Viaţa suburbană şi sătească devenise foarte grea. Parcă s-au adunat toate greutăţile şi poverile milenare la un loc, poveri adunate de la hoardele slave şi tătare şi, a altor triburi trecute tăvălug prin noi şi peste noi, hoarde care au ţinut în loc aceast mic colţ de rai.

Supravieţuirea a devenit instict, a transformat săteanul nostru în om temător, ţăran oricând gata să ia furca sau coasa pentru el şi neamul lui, sau să pună în căruţă adunătura de o viaţă şi să ia calea codrului sau a bălţii.

Unele din ce a durat el au fost vremelnic făcute şi poate în grabă, dar cu dragoste, cu suflet. Oaspetele era primit şi omenit ca prieten de-o viaţă şi poate sprijin de viitor, pentru năpastele ce aveau să vină.

Copii săi erau învăţaţi să trudească cu mândrie ogorul părinţilor, iară unii mai cu înclinare, născuţi fără palme mari şi late, născuţi cu mâini subţiri şi plăpânde, cu degete lungi şi fine, erau puşi să buchisească carte spre luminare.

Feţii frumoşi şi fetele sânziene cântau venirea primăverii prin paşte şi ouă vopsite, prin flori puse la cosiţe sau pălărie.

Cântau toamna prin nunţile ce răsunau de-a lungul văilor, cu vinul de peste an care scrâşnea aspru între dinţi, cu hartane la foc de buştean în tăciune roşu rotite, cu hore ce zdrucinau pământul de voinicii neamului, de bătrânii încă înalţi ca bradul, bătrâni cu feţe sculptate de timp, cu feţe brăzdate de viaţă.

Mame cu fete mândre de cinstea şi frumuseţea flăcăilor şi a fetelor lor, etalau pe propriul lor trup hărnicia ţesăturilor din iarnă trecută.

Ochi vii, privire dreaptă, cap neplecat, mândrie în voce şi cânt, statură de dreptate şi înţelegere, clacă în ajutorare la nevoie, la greu şi la necaz, toate acestea şi multe altele făceau simţire, făceau iubire, aduceau fericire.

Pe garduri atârnau cergi grele şi miţoase date ca zestre. În case răcoroase cu odaie la uliţă, mirosind a mere şi prune uscate, stătea cuminte lada de zestre. Pe pereţi atârnau greoaie epoci diferite în tablouri de straie şi covoare. Covorul bunicii şi straiul ei, parca ieri ţesute, tronau în mijlocul acestor minunăţii. Furca de tors a acesteia se odihnea la mare respect lânga icoana cu Sfânta Maria.

În grajduri, boulani mari şi vaci cu ugere gata să plesnescă de lapte, rumegau liniştite, sau chemau viţelul cu mugetul lor, muget care răsuna până în deal. Muget care în liniştea serii, o făceau pe gospodină casei sa-şi îndemne barbatul:
– Du-te apoi şi mulge vacile, tu nu auzi, măi, omule?

Meleaguri şi plaiuri cu meri acrii, cu meri dulci sau verzi în vârf de deal, cu vii domoale pe dealuri line, dar şi cu curburi bruşte, încântau anii acestui popor. Meleaguri cu zile de toamnă lungi şi ruginii, pletoase de bogăţie, pletoase în rod atârnat pe crengi, crengi spre pământ chemate, chemate în timpuri de linişte şi pace.

Zile de toamnă sprijinite pe umăr de flăcău, umăr ce cu drag fată sânziană sprijinea, fată ce cu mâna sidefie şi albă poame mari şi zemoase culegea, zile de toamnă ce ofereau spre odihnă în coşul flacăului, poame de aur din soare venite şi dăruite.

Poame ce parfumau odăi şi aşternuturi, poame ce prin parfumul lor, împreună cu alte daruri ale pământului şi cu tot ce a durat ţăranul pe acest pământ, au cucerit timpul din vremuri vechi şi uitate, până astăzi la noi, cei care visăm maşini, motoare şi alte elemente de progres tehnic, uitând că murdărim pământul, pământ odată curat şi păstrat curat de străbunii noştrii. Păstrat curat datorită bunei creşteri, curat datorită unei înţelegeri cu pământul şi natura, înţelegere reciproc respectată, înţelegere şi bună creştere care a rămas undeva acolo în istorie, bună creştere uitată de către unii dintre noi.

Avem o ţară binecuvântată de Dumnezeu, dar ţară tulburată de nordul negru şi sângeriu, de talpă otomană, de hanger cu vechi sânge din stepe pustii în horde de tătari purtat, de margini şi resturi de triburi rămase peste noi, de cizmă cazacă şi neam străin nouă.

Apoi a venit un prim mare război, război care a zdruncinat aceste aşezări. Durere, văduve, orfani, muncă şi ostoială pentru refacere. Din nou o perioadă liniştită, o aşezare a lucrurilor spre civilizaţie, cu un leu care bătea francul, cu o perioadă în care bursa grânelor Europei se stabilea la Brăila şi în alte porturi de pe Daniubiul nostru, curat pe atunci. Cu primul oraş cu stradă luminată cu felinare, oraş multicultural, oraşul Timişoara, şi multe alte daruri date lumii, daruri date de acest popor.

Şi iară liniştea s-a transformat într-o mare năpastă, într-o noapte lungă şi întunecată, într-un nor urât şi murdar, nor aşezat negru peste Europa. O mare năpastă împărţită în două, şi noi la mijloc. Al doilea război, în care aveam de înclinat şi într-o parte, şi în cealată parte. O parte numită Basarabia şi alte ţinuturi româneşti şi, cealată parte occidentul, pe cale de a fi cucerit de germani, o mare naţiune şi un mare popor, un popor care a dăruit lumii multă civilizaţie, dar a generat idei şi concepte, respectiv un conducător care nu avea corespondent în lumea civilizată.

Acest nor negru, cu mari eforturi ale întregii lumi la nivel planetar, cu costuri imense în oameni şi valori, cu mare caznă, a fost îndepărtat de pe cerul Europei. Cine poate spune sau calcula cu cât a fost dată înapoi omenirea, cine şi ce a câştigat şi ce balanţă a fost folosită cu adevărat în acele timpuri pentru stabilirea celor învinşi, a celor câştigători, a celor care au câştigat mai mult sau au pierdut mai mult? Este o întrebare care a rămas şi astăzi povară generaţiilor de astăzi şi încă a generatiilor viitoare, povară care încă mai crează nedreptăţi, povară care încă mai pune la colţul istoriei pe drept sau pe nedrept, popoare şi naţiuni.

De aceea este de neiertat, respectiv este inconştient acel popor sau conducătorii acelui popor, dacă nu luminează trecutul său, dacă nu scot la lumină şi ce-i bun, şi ce-i rău, bune şi rele care vor duce spre înţelepciune, necesară generaţilor care urmează.

Text de Viorel Muha

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
1 comentariu »