O noapte furtunoasă, Conul Leonida faţă cu reacţiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului – cine din cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? Mulţi cunosc pe cea dintăi, mai toţi pe cea de-a treia şi câţiva pe celelalte.

De meritat toate merită să fie cunoscute şi, după părerea noastră, lăudate – toate fără excepţie.

Publicul primelor reprezentări a judecat altfel. Scrisoarea pierdută a avut un succes mare; şi Noaptea furtunoasă a avut succes; dar Conul Leonida, jucat pe o scenă de a doua mână, nu a plăcut; şi D-ale carnavalului a fost fluierată.

Foarte bine!

Este însă vremea să ne explicăm o dată asupra acestor lucruri, dacă se poate; şi cine ştie de nu se va putea? În materie de gust literar – ce e drept – discuţia e totdeauna grea, şi e grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară şi prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Critică literară, Teatru
2 comentarii »

Fragmente din romanul „De veghe în lanul de secară” de J.D. Salinger, tradus de Catinca Bratu şi Lucian Ralea, ediţia apărută în 2001 la Polirom:

„Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întâmplat, probabil c-o să întrebaţi în primul rând unde m-am născut, cum mi-am petrecut copilăria mea amărâtă, cu ce s-au ocupat părinţii înainte de naşterea mea şi alte rahaturi d-astea gen David Copperfield, dar, dacă vreţi să ştiţi, n-am niciun chef să le înşir pe toate. Mai întâi pentru că mă plictiseşte, pe urmă pentru că, dacă m-aş apuca să vorbesc cât de puţin de treburile lor intime, părinţii mei ar face câte două hemoragii fiecare. Sunt foarte sensibili când e vorba de lucrurile astea, mai cu seamă tata. Sunt ei drăguţi şi cumsecade ― nu spun nu ―, da’-s îngrozitor de sensibili. De altfel, n-am de gând să vă debitez autobiografia mea nenorocită sau alte prostii d-astea. Vreau doar să vă povestesc despre întâmplările demente pe care le-am trăit în preajma Crăciunului, înainte s-ajung la capătul puterilor şi să fiu nevoit să vin aici să mă potolesc. Vreau să spun că mai mult nu i-am povestit nici măcar lui D.B. ― şi, oricum, D.B. e fratele meu. Stă la Hollywood, şi Hollywood-ul e destul de aproape de locul ăsta amărât unde mă aflu acum, aşa că vine să mă vadă mai la fiecare sfârşit de săptămână. Când m-oi întoarce acasă, luna viitoare, poate c-o să mă ducă tot el, cu maşina. Şi-a cumpărat de curând un „Jaguar”. O jucărie englezească din alea care prind două sute de mile pe oră. A dat aproape patru mii de dolari pe ea. Are bani acum, nu glumă. Înainte nu prea avea. Când locuia la părinţi nu era decât un scriitor ca toţi scriitorii. Dacă încă n-aţi auzit de el, să ştiţi c-a scris un volum de nuvele grozave: Peştişorul auriu. Dintre ele, cea mai reuşită e aia care se cheamă tot Peştişorul auriu. O poveste despre un puşti care nu lăsa pe nimeni să se uite la peştişorul auriu, fiindcă-l cumpărase din banii lui. Mă prăpădesc după nuvela asta. Acum D.B. e la Hollywood. Se prostituează. Dacă e ceva de care mi-e silă sunt filmele. Să n-aud de ele!”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era.

120 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
63 comentarii »

Frontiere între cei din comunism şi cei de azi. Frontiere între cei ce conduc astăzi şi cei de „jos”. Totul într-o încleştare de moarte şi viaţă. Ieri, pentru funcţii cu şpagă şi plocoane, astăzi pentru vile, terenuri, case şi viloaie. Miniştrii ieri „copletau” (ziceau că nu fură), astăzi au fãcut tarabă pe holurile monstruosului palat Ceauşist, pe terase, prin vile, la chefuri sau în palate personale.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
1 comentariu »

Parcul e pustiu… e noapte. Vântul răscoleşte frunzele de sub picioarele mele. Uneori mă simt ca una dintre ele. O frunză-n vânt ce e izbită neîncetat, neştiind sub picioarele sau în mâna cui voi ajunge.

Se aude un leagăn cum scârţâie, ca o chemare tristă. Mă ridic de pe banca umedă şi mă pun în el. E frig. Metalul e rece, amintirea lui mă încălzeşte. E singurul leagăn în care m-a dat tata vreodată. Pe atunci copacul era mai verde, îi puteam atinge frunzele cu picioarele. Acum îmi pare mic şi prăpădit. Crengi din el zac pe pământul ud. Printre ramuri văd luna. Oare chiar are ochi si gură? Dacă te uiţi atent le găseşti. Îmi pare tristă. Îmi fac avânt. Singurul zgomot e scârţâitul ăsta, rupt parcă din filmele cu stafii. Se face mai frig. Întorc capul spre intrarea în parc şi aştept… dar nu vine nimeni. Tresar la orice frunză care foşneşte, la orice cracă ruptă în două. Îmi pregătesc cuvintele, inima îmi bate tare, îmi opresc respiraţia şi ascult, dar nu e nimic. Întorc capul: nimeni. Nimeni nu vine, nimeni nu întreabă, nimeni nu vede, nimănui nu-i pasă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Oana Lupu in Eseuri
3 comentarii »

I se urâse şi lui Păcală să tot umble răzleţ prin lume, aşa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora şi să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă şi el om aşezat, ca toţi oamenii de treabă, să-şi întemeieze casa lui, să-şi agonisească o moşioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.

Şi fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse şi el în satul lui şi începu cum încep toţi oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-şi agonisi o viţeluşă şi o trimise la păşune în izlazul satului.

9 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Poveşti
2 comentarii »