Frontiere între cei din comunism şi cei de azi. Frontiere între cei ce conduc astăzi şi cei de „jos”. Totul într-o încleştare de moarte şi viaţă. Ieri, pentru funcţii cu şpagă şi plocoane, astăzi pentru vile, terenuri, case şi viloaie. Miniştrii ieri „copletau” (ziceau că nu fură), astăzi au fãcut tarabă pe holurile monstruosului palat Ceauşist, pe terase, prin vile, la chefuri sau în palate personale.

Neobrăzarea nu are frontiere. Pune la un loc comunistul cu bisniţarul, cu revoluţionarul care a uitat de sângele scurs, revoluţionar care are rămase după el, tablouri de un milon de lire … sterline!

– În WC am făcut un prim-minstru, fost mare activist comunist, tânără speranţă a sistemului comunist. Omul cu casa facută din tablouri, casa tablou.

Discuţie de 4 ore între cel care a vrut locul lui Ceauşescu şi revoluţionarul bişnitar de baricadă. Discuţie purtată de emanaţii din comunism şi cel emanat de pe baricadă, emanat care a simţit miros de pradă. Unde sunt şi unde sunt pomeniţi tinerii morţi, suflete nevinovate?

– A venit cu recomandare de la C.C., de la Tov. Vice. Prim., se exprimau înainte de ’89.

Imediat dupa ’89:
– S-a transmis o recomandare de la Cotroceni şi considerăm în mod democratic să o respectaţi.

– Vă mulţumim că aţi salvat democraţia, în mod democratic, spunea de la balcon noul „democrat” oamenilor întunericului şi subteranelor, unii din ei chiar din adânc, alţii foşti cu cravată de la suprafaţă.

Manipularea conştiinţelor pe baza folosului material, în speţă pe salariul minerilor, a continuat de omul cu educaţie de la Moscova.

A fost schimbată numai blana lupului, schimbare prin punerea uneia de oaie. Lupul trăieşte şi astăzi, este printre noi, cu puii lui readuşi, facuţi sau culeşi din mulţimea rămasă cu drepturi de revendicare, mulţi cu revendicare ca revoluţionar prin minciună şi ducere în eroare. Vechiul conducător comunist, de profesie liber cugetător, a fost desemnat cel mai bun parlamentar al anului 2007!

Cum şi de cine se scrie încă istoria? Cine poate să accepte încă aşa ceva ?

Timpurile au rămas aceleaşi pentru marea masă, timpuri neschimbate, timpuri îngheţate în coloana timpului, timpuri bizare, ceva anacronic, ceva pavat cu de toate în magazine, în care marea majoritate se uită fără putere. Sunt timpuri încă de gheaţă, timpuri încă cu frontiere.

Frontierele se supără şi ele câteodată. Şi în supărarea lor pun bariere de frig şi gheaţă. Sau pun secetă şi arşiţă. Gheaţă care îngheaţă suflete, poate deja moarte. Arşiţă care arde inimi şi desparte timpuri. Frontiere între civilizaţii.

Undeva, în zare, se zăresc mici puncte ce vin în rânduri ordonate, puncte ce crispează cerul toamnei. Puncte ce dau de veste că pleacă şi cea din urmă fărâmă de rest de vară. Croncănit rece şi răzleţ, bagă în mine fiori de gheţă. Vântul tulbură şi zdrenţuieşte norii, nori care aruncă gheizere de stropi reci, stropi în valuri de vânt tăios şi rece. Lumina se luptă cu umbre înşelătoare, prin fantome de iarnă trimise. Croncănitul ciorilor şi al păsărilor lasă pământul rece.

Crengi negre, golaşe, rămân rigide în stropii de ploaie ce le înfãşoară. Pe lîngă ziduri reci şi cenuşii, umbre tot cenuşii, se strecoară pentru a nu fi văzute. Sunt umbrele cenuşii ale celor care au fost şi sunt, încă. Ei ca şi păsările de sus, în rânduri şi coloane, caută de foame firimiturile rămase din vară. O viaţă au muncit şi acum a început să-i doară.

Obraji-mi sunt arzători de febră şi răceală. Aerul tare îmi face suflarea grea şi, sufocantă. Lacrimi de gheaţă întărită, ciupesc obrajii scorojiţi de vânt şi de ploaie. Câte un câine murdar şi rebegit, adulmecă aerul rece şi umed, câine care speră că va prinde ceva miros de hrană. La marginea bordurii, frunze şterse de frumuseţea toamnei, par călcate de imprimeuri de cauciuc negru, frunze care zac ca nişte păsări moarte. Miros de abur de canal te îngreţoşează. O veşnicie urâtă care parcă nu se mai termină. În mine parcă sapă, vârfuri de gheţar. Toate acestea îmi încătuşează inima.

Doar ele, păsările de sus, croncăne fără păsare, sădind prin sunetul lor straniu şi pustiu, deznădejde. Şi ele au început să dispară. Cândva erau multe la margine de lanuri, lanuri cândva bogate. Vara lungă şi fierbinte făcea grâne multe. Grâne ce erau culese cu hărnicie. În acele timpuri bogăţia se revărsa peste coşul de adunătură şi păsările erau mereu sătule.

Au venit însă timpuri negre şi tulburi, timpuri când şi norii de sus erau supăraţi, nori ce în rânduri şi coloane plecau spre ţărmuri mai bogate. Croncănitul rece îmi trage linii negre pe spatele amorţit şi rece. Încerc să intru în mine. Bat la uşa mea să se deschidă. Strig şi nu mă aude nimeni. Casă pustie de suflet, parăsită.

– Eii …! Voi cei care sunteţi acolo, răspundeţi! Nu, nu este nimeni, nici măcar eu. De ce m-am părăsit oare? De ce m-am abadonat? Am vrut să scap de carcasa mea goală şi rece?

Acum încerc să văd prin geamul lăsat deschis, geam ce s-a transformat în rană şi suflu de gheaţă. Suflu ce intră rece şi tăios în casă. Casă peste casă, ce nu încălzeşte suflete, ci le modifică şi le înstrăinează. În toate casele s-a instalat frigul. Sunt case în blocuri. Case cu suflete îngheţate sau case părăsite. Blocuri cu suflete îngheţate din oraşe fără căldură sau blocuri părăsite din Valea Jiului.

Dar şi păsările au plecat. Au plecat de sărăcie. Au plecat şi ele în coloane duble şi dese cum oamenii pleacă astăzi. Oameni ce migrează spre depărtări mai calde şi mai prietenoase.

Şi lanul jos, are unt de pământ drept pat de iarnă. Şi zăpada murdară acoperă bogăţia de odinioară. Este o ţară în părăsire, o casă goală, o carcasă goală fară suflet. Şi timpul a îngheţat speriat de cei ce au rămas jos, de cei ce nu au suflet şi ţară.
Ei, cei rămaşi în case mari, furând, bagă căldura de afară şi stau în aer codiţionat, regenerat, filtrat. Au furat de la alte o mie de case şi au băgat într-o sigură casă. În case mari şi pătrăţoase. Au băgat în fiecare casă furând, de la o mie de case căldură. În iarna pustie şi rece, pâlcuri de case cu căldură furată de la mii de case, stau răzleţe. Stau răzleţe, cu mari spaţii între ele, să nu piardă căldură. Spaţii de termopane şi grădini izolatoare, de la o mie de case. Au băgat codrii de fag şi stejar, furând istorie. Au pus tablou lângă tablou, să nu fie gheaţă. Gheaţă pe pereţii sufletului lor. Să nu fie gheaţă în familile lor.

Au furat chiar şi iarna. Au băgat-o şi pe aceasta în casele lor vara. Au furat răcoarea la o mie case, să o introducă într-o sigură casă. Acum primăvara păsările nu se mai întorc. E arşiţã, fum şi motoare. Motoare mari şi puternice. O mie de motoare, într-un singur motor. De ce oare ei fură acest popor? Nu mai vin păsările, păsări oameni, păsări care ciugulesc chinuite capşuni în Spania.

În timpuri de astăzi, au pus tot ei frontiere. Frontiere între ei şi noi, şi au pus o dungă albă şi neagră. Vântul bate turbat, zgârâind margini de lac îngheţate. Bărci cu motoare de o mie de case valoare, stau la mal ancorate. Şi o mie de babe şi mie de moşi, caută mâncare, caută iarnă şi vară furată. O mie de suflete bătrâne băgate într-o cameră, să nu îngheţe.

Şi masa este îngheţată şi ea. O mie de boabe de fasole, pentru o mie de babe şi o mie de moşi. Cum să împarţi un bob de fasole îngheţat, în doi? A îngheţat şi cuţitul şi fierul tare. Au, Doamne, ce mă doare! Sunt mama, tata, sora, sunt fraţi, toţi o mie băgaţi într-o casă. De ce oare?

Şi copilul la şcoală nu are o haină. O mie de haine furate băgate întro haină. Aduse de la Paris în taină. Şi pantoful rupt din istorie străveche, se uită obraznic la mine şi zice:
– Oare nu ai fost tu fraier? Te doare? E frig şi gheaţă?
Şi tot el, pantoful, se râzgâie la mine:
– M-ai pus la frigare? În vară lungă şi fierbinte? Nu te arde oare?

Asfalt încins, şanţuri, gunoaie şi gheaţă. De unde atâta gheaţă în sufletele lor? Afară este frig, este gheaţă sau arşiţă? Oare primavară? Vară sau toamnă? Au furat şi primăvara, şi vara, şi toamna. Au furat o mie de primăveri, de veri şi câte anotimpuri de toamnă, Doamne? Le-au băgat în casele lor. Da, numai în ale lor. Le-au băgat ca să fie numai ale lor, şi primăvara, şi vara, şi toamna. Mii de moşi şi mii de babe nu au avut poate parte de nicio primăvară, vară sau toamnă adevarată, să o simtă.

Afară este iarnă, frig şi rece. Păsările care au mai rămas, croncăne zgomotos şi pe spinare am dungi negre şi albe de frig şi de arşiţã. Mi-e frig şi mă dor. Vreau să mor. De ce oare? Mă dor o mie de primăveri, o mie de veri şi câte anotimpuri de toamnă?

Copii singuratici în case de gheaţă, părinţi aşteaptă. Şi ei întreabă:
– De ce s-au făcut părinţii noştri păsări migratoare?
Şi unii se sting, se abandonează:
– Nu mai vine mama şi tata?
I-au uitat. Vor să moară. Moare o ţară întreagă. Încet şi pe tăcute. Ei, copiii, se roagă la mica lor iconiţă şi zic:
– Dă, Doamne, să vină mama şi tata, să vină frumoasa mea surioară, iubitorul meu frate, de acolo, de departe. Dă, Doamne!

De ce copiii noştri trebuie să se roage de Dumnezeu pentru părinţii, fraţii şi surorile lor? Sunt ei copiii pasărilor pe cerul nimănui?

Unde este cuptorul de pâine mare şi alb cu var dat, ce trona în mijlocul casei? Şi istoria se uită! El, lut frământat, conţinea căldură, iubire, trăinicie şi fericire. Metal rece lângă fereastră astăzi stă părăsit, de zeci de ani ruginit, de căldură stoarsă şi băgată într-o casă. O mie de case furate şi băgate într-o sigură casă.

Aşa a fost şi acea iarnă de gheaţă, iarnă în care, în pământ îngheţat, s-au săpat morminte. Morminte îngheţate şi uitate astăzi. Aşa trebuie să fie oare? A fost oare el? El acela?
Acel Decembrie friguros, afară şi înăuntrul oamenilor? Decembrie ’89?

Sau a fost o lună simplă în calendarul comunist, calendar în care era notată cu doar două cifre, 12? Dar acel 12 în sufletul acestei naţii, a reprezentat o mare lună de tradiţii şi obiceiuri, tradiţii şi obiceiuri furate şi îngheţate, de suflete pline de gheaţă. Şi astăzi pentru mulţi a rămas acelaşi Decembrie cu frig, cu foame şi cu gheaţă.

Decembrie – atunci cenuşiu, murdar, noroios. Suflete goale, năuce pe străzi, fantome de timp umblând a disperare. O speranţă şi… zvonuri. Un oraş undeva şoptea libertate, libertate care au pus-o în piept drept pavăză sau moarte. La început, izolat şi încet, apoi transformându-se în zumzet, în tumult, cerea ţării să se ridice! Şi ţara s-a ridicat! Au vrut să spargă sufletele de gheaţă. Oare au reuşit?

– Nu!

Şi anii au trecut. Astăzi, sub cerul fară păsări, în frig şi gheaţă, chiar şi în arşiţă, nu te uiţi pe tine de atunci. Nu te uiţi chiar dacă ţi-au luat un milon de case şi le-au pus într-o mie de case.
În urmă au rămas zile, luni, ani, şi… vieţi! Tu când erai mic, tu copil pe stradă, tu copil când te jucai. Au rămas şcoala, prima fetiţă curioasă sau baieţel curios, toate văzute prin ceaţa de gheaţă a trecutului vieţii. Un învăţător rămas undeva departe, om cu o voce distorsionată de trecerea timpului. Anii de demult, liceu, sărutul adevărat simţit tremurat şi curat. Anii facultăţii, excursii, restanţe, grele atunci şi devenite frumoase acum. Au rămas ca amintire caldă, în ciuda anilor de gheaţă şi suferinţei, pentru unii suferinţă şi astăzi.

În timp a murit bunica şi încă te doare. A murit bunicul. O gheară în suflet sapă. Primii morţi pe care i-ai simţit că au plecat. Te-ai căsătorit. Timpuri bune, rele, copii, greutăţi, satisfacţii… timpul a trecut şi trece. Copiii cresc şi tu îmbătrineşti. Întâi unul, apoi celălat, îţi pleacă şi părinţii. Copii tăi zic:
– Mamă! Ai prea multe fire albe în cap, du-te şi te vopseşte mai des.
Tu sau el ziceţi unul la altul:
– Lasă, copiii noştri să fie bine.
Şi anii trec…. şi neaua pe capul vostru. Ciclul se reia prin copiii noştri, ai voştri, dar în alt timp şi în altă viaţă.

De ce a trebuit să trăim anii aceia, de ieri şi cei de astăzi, de gheaţã? Au fost oare şi timpuri bune? Timpuri în adânc de istorie?

La curţile marilor voievozi şi-n vremuri străvechi, plictiseală mare. În case mari de piatră buştenii trosneau în vatră. Case cu mese lungi de lemn cioplit în buştean cu noduri, pe masă noduroasă şi loc de ospeţe, în bliduri butucănoase-n carne vânat de munte, carne în fălci trosnind, oameni puternici mestecând. Erau timpuri fără gheaţă.

În oale mari şi grele, vin negru întunecat în minţi se pune. Nimic nu se aude, decât urlete mari de guri rânjoase. Femei şi copiliţe speriate, lângă uriaşe stive de lemne şi bliduri nespălate, aşteptau câinii să termine ce începuseră stăpânii. Aşteptau noaptea ca să vină, odihnă şi uitare în viaţă… O, Doamne, ce sens au oare? Şi totuşi, nimic nu era de gheaţă. Timpurile n-au plictiseală. Ele vin, trec şi se duc.

Păsările de sus rămase croncăne şi ele îngheţate. De ce trebuie să plec de unde sunt eu, de unde m-am născut, din această ţară bogată? De ce trebuie să plece ele? Ele, păsările noastre, păsări oameni, păsări migratoare?

Oare se vor mai întoarce la cuibul lor, în ţara lor?

Text de Viorel Muha

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
1 comentariu »