S-a spus mereu că îngerii sunt dublul ceresc al omului. Schelling, în „Philosophie der Offenbarung” („Filozofia revelaţiei”), îi numeşte Potenzen, puteri ale sufletului omenesc, virtualităţile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale.
Cu alte cuvinte, suntem mereu însoţiţi de modelul nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Şi suntem – sau în orice caz ar fi bine sa fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal.
Andrei Pleşu a abordat subiectul în binecunoscuta sa lucrare „Despre îngeri„. După cum spune autorul: „Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu rugăciunile omului”. Humanitas Multimedia a realizat şi o variantă audiobook, care conţine:
a. Apropierea şi depărtarea îngerilor (26:21)
b. Îngerii şi muzica lumii (24:49)
c. Îngerii şi iubirea (13:20)
După succesul pe care l-au avut romanele „Degete mici” şi „Băiuţeii„, Filip Florian revine cu o carte deja aşteptată de critica literară şi de public, „Zilele regelui„, un roman în care iubirea şi prietenia, cu nenumăratele lor chipuri, străbat ultima jumătate a secolului al XIX-lea românesc.
Dentistul berlinez Joseph Strauss părăseşte Prusia în primăvara lui 1866 şi îl urmează la Bucuresti pe Carol I, abia urcat pe tronul Principatelor Unite. Dată fiind iminentă războiului în centrul Europei, călătoria e aventuroasă, dar compania motanului Siegfried (un fel de înger păzitor) îl ajută pe dentist să o ducă la bun sfârşit. Joseph leagă o prietenie strânsă cu bărbierul Otto Huer şi reuşeşte, datorită banilor dăruiţi de principe, să deschidă un cabinet. Pasiunea lui pentru târfe, şnaps, cărţi şi discuţii nesfârşite se îmbină o vreme cu relaţia privilegiată pe care o are cu prinţul. Îndrăgostit, motanul Siegfried scrie psalmi, în limba pisicească, pe spătarele scaunelor, în timp ce Joseph se lasă prins la rândul lui într-o poveste de amor şi o ia de nevastă pe Elena Ducovici, dădacă în casa unui baron refugiat la nord de Dunăre, unul din pretendenţii la tronul Serbiei. O poveste surprinzătoare, în care intrigile, obiceiurile orientale, întâmplările mărunte şi faptele consemnate istoric contribuie la o excepţională recreare a atmosferei unei Românii aflate la începuturile modernizării sale.
Duminică, 19 octombrie 2008, de la ora 19:00, în Sala Mare a Teatrului de Nord din Satu Mare are loc premiera spectacolului „Jurnalul lui Dracula” de Marin Mincu, adaptarea şi regia Alexander Hausvater.
Spectacolul este realizat după romanul de succes al lui Marin Mincu, „Jurnalul lui Dracula”, despre cea mai cunoscută şi mai controversată personalitate românească a tuturor timpurilor – Vlad Ţepeş – şi despre permanenta stare de asediu în care trăieşte acest popor. Scriind în formă de jurnal, autorul trimite la izvoare istorice credibile, restituind o imagine a lui Dracula fascinantă, tulbure şi sinistră, dar foarte diferită de aceea care ne-a fost transmisă de legendă. Personajul istoric nu are nimic de-a face cu popularul vampir însetat de sânge, care ieşea în nopţile cu lună plină din mormânt. Marin Mincu evocă figura „adevărată” a războinicului de temut, Vlad al III-lea, şi originea „nelegiuirilor” lui, dezvăluindu-ne o neaşteptată imagine a lui Dracula, filosof, umanist, om de o foarte fină cultură europeană, poliglot.
Atotcuprinzătoare ca scop şi viziune, plină de incursiuni geniale în natura umană, „Cei şase stâlpi ai încrederii în sine” este lucrarea de ultimă generaţie în domeniul psihologiei respectului de sine.
În această lucrare pătrunzătoare şi stimulantă, Nathaniel Branden împărtăşeşte rezultatele unei cariere încununate de succes, obţinute în urma unei vieţi de practică clinică şi cercetare susţinute. Autorul demonstrează clar importanţa respectului faţă de sine în obţinerea sănătăţii psihice, în realizările personale şi stabilirea unor relaţii pozitive cu ceilalţi.
S-a spus mereu că îngerii sunt dublul ceresc al omului. Schelling, în „Philosophie der Offenbarung” („Filozofia revelaţiei”), îi numeşte Potenzen, puteri ale sufletului omenesc, virtualităţile lui, variantele mai limpezi, mai structurate, ale identităţii sale.
