Albert Camus sau omul absurd şi revoltat
Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978 – autorul articolului este Irina Mavrodin:
„Camus a afirmat explicit în nenumărate rânduri că nu aparţine existenţialismului: ‘Nu, nu sunt existenţialist’, – spune el într-unul din interviurile sale (nov. 1945). ‘Sartre şi cu mine suntem întotdeauna miraţi când ne vedem numele citate alături.[…] Amândoi ne-am publicat toate cărţile, fără excepţie, înainte de a ne cunoaşte. Când ne-am cunoscut, n-am făcut decât să constatăm tot ceea ce ne desparte. Sartre este existenţialist, şi singura carte de idei pe care am publicat-o, Mitul lui Sisif, este îndreptată împotriva filosofilor numiţi existenţialişti.’ Iată de ce unii critici şi istorici literari îl situează pe Camus într-un capitol aparte, intitulat, în mod vag, ‘în marginea existenţialismului’. Într-adevăr, Camus se separă de Sartre printr-o idee fundamentală, hotărâtoare pentru întreaga sa gândire. Căci dacă pentru Sartre ‘existenţa precede esenţa’, pentru Camus, dimpotrivă, există o natură umană dată odată pentru totdeauna, valoare preexistentă către care omul trebuie să tindă şi criteriu suprem la care trebuie să se refere.”
Continuare »