Nu pot căra gândurile lumii, căci multe sunt dintr-un început adunate şi-s ude cărările vieţii, de lacrimi, iar marginile sunt acoperite de secetă. Nu mă pot ridica din colbul arşiţei zilei de ieri, ca să pot aduna spicele de mâine, când ploaia va cădea fără să mai fie cer. Un nor a mai rămas singuratic acolo unde a fost cerul, şi ca o ultimă speranţă, în puful lui s-a ascuns un singur viitor. Voi găsi oare ultimul drum spre ultimul început?

În cuibul vulturului, acolo sus, unde muntele întreabă acel viitor dacă mai sunt văi pe care să poată să meargă pe urma naşterii sale, a rămas un gol. Nu poate focul să ardă pietrele din mine, de prea mult rece, pentru că ele au aşteptat prea mult timp singure în trepte de iubire. Fără ele, casele fericirii au dispărut. Acolo, jos, fereastra mea de timp se uită la mine cu ochii magului de la răsărit. Apusul lasă roşul lumii de dincolo, aici. Pictorii timpului, pe şevalete uriaşe, încearcă să picteze înapoi cerul şi lumina, pentru a ne vedea soarta. Ei, încet, înmoaie pensule uriaşe în sângele soarelui şi ne pictează venele în loc de cer, însă în ele fără nimic, doar nişte tuneluri goale fără sens.

8 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Eseuri
1 comentariu »

Mi-e dor să simt cum ferestrele sufletului sunt deschise către fiecare parte din lumea celor ce-mi construiesc inima, iar perdelele încă mai păstrează umbra vântului care se juca prin pletele încolăcite după degete imaginare în cârlionţii copilăriei din mine, care nu a plecat nicio secundă de pe colina sufletului.

Mi-e dor să strig că fericirea e-a mea dintr-o veşnică clipă uitată într-o scorbură când pădurile încă mai miroseau a verde şi tu mă cadoriseai cu frunze pe care scria cu nervuri de sânge că viaţa curge în noi din venetice plăsmuiri de stele.

Mi-e dor de drumurile din mine, care toate duc către ţărmul mării, lângă un far abandonat de tăcerea ruinelor atât de grăitoare, cu fiecare cărămidă uitată din vechime, ce se profilează cu umbra crescută din soare către margini de ţărm scăldat de ape.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
3 comentarii »

Cuvântul sub care ar trebui citit Lovinescu este acesta:
„Ironia conciliantă, pe care Lovinescu o recunoştea ca fiind proprie şi aproape absolută între atitudinile stilistice în cea de-a treia fază a activităţii sale (începute la Sburătorul), nu e însă unicul instrument al criticii. Mai des este cazul sarcasmului nimicitor. Acestă însuşire, spirituală să-i spunem, face din Lovinescu un mare polemist. Contestat nu o dată în chiar priceperea şi onestitatea lui literară, numit „marele eunuc” al literelor româneşti, insul refuzat de idee şi de sensibilitate şi, în deriziune, „graţiosul critic” , „criticelul”, „subtilul şi subtiletul critic”, „pasărea colibri”, „sensibilul critic colibri”, animatorul modernismului românesc nu a reprezentat deloc, cum credea el însuşi, spiritul tradiţional de resemnare, ci, intrat până la gât în noroaiele polemicii, a răspuns mai totdeauna la atacuri inteligent, corosiv, luându-şi peste picior adversarii, speculând inconsecvenţele de gândire şi insuficienţa de expresie. A păstrat însă o atitudine intelectuală în discuţie şi, trebuind să răspundă repetatelor atacuri, nu a coborât polemica dincolo de limitele permise. Una din sforţările criticului e tocmai aceea de a introduce în viaţa literară din epocă un climat favorabil discuţiei, efort iluzoriu, a cărui zădărnicie o constata, în amurgul carierei sale, cu amărăciune.” (Eugen Simion)

3 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »