O întrebare mă tulbură cumplit și-mi tocește întruna mintea în ascuțișul perfid, deja bont, al necunoașterii. (Căci, da, există și un fel de ignoranță insurmontabilă, de sistem, care face parte integrantă din entuziasmul în genere, prin natura sa, propulsor al cunoașterii și al emancipării care rezultă din vărsarea sa efectivă în natura umană).
Această întrebare mistuitoare și torționară ar putea fi pusă în cuvinte astfel:
De ce omului nu-i pasă, fie deloc, fie într-o cantitate absolut neglijabilă, de propria sa natură umană?
În sezonul 3 al serialului „În mintea criminalului” („The Mentalist”), care are premiera joi, 11 septembrie 2014, cu două episoade difuzate la ora 21:00, la Diva Universal, Red John, cel mai mare dușman al lui Patrick Jane, lovește direct Biroului de Investigaţii din California (CBI). În fiecare săptămână vor fi difuzate câte două episoade.
Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.
Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.
La Editura Leda a apărut „Hawksmoor” de Peter Ackroyd, roman distins cu Guardian Fiction Prize şi Whitbread Novel Award.
Nu există lumină fără întuneric şi nici materie fără umbră.
Aceasta este deviza arhitectului Nicholas Dyer, asistentul lui Sir Christopher Wren şi omul împuternicit să construiască în Londra şapte biserici care să se constituie în tot atâtea jaloane ale Iluminismului. Numai că Dyer plănuieşte să ascundă câte un secret întunecat în fiecare dintre aceste biserici, concepând nişte edificii dătătoare de fiori, dar menite să reziste veşniciei.
După două sute cincizeci de ani, detectivul londonez Nicholas Hawksmoor cercetează o serie de crime sinistre, săvârşite în imediata vecinătate a câtorva biserici de secol optsprezece, crime care nu pot fi înţelese de mintea omului modern.
La Humanitas Multimedia a apărut varianta audio a nuvelei „Dama de pică” de Aleksandr Puşkin, după traducerea lui Eusebiu Camilar, în lectura lui Victor Rebengiuc.
Dostoievski spunea:
Suntem nişte pigmei în comparaţie cu Puşkin. Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumuseţe, ce vigoare are fantezia lui! Am recitit de curând Dama de pică. Ce fantezie!… Cu o analiză subtilă el a urmărit toate mişcările lui Hermann, toate chinurile lui, toate speranţele şi, în sfârşit, neaşteptata şi îngrozitoarea lui cădere.
De mult doream a vedea portretul lui Alexandru vodă Lăpușneanul și, aflând că se găsea la mănăstirea Pângărați, mă hotărâi a face o primblare pân-acolo. Mă pornii deci într-o amiază de la Piatra, întovărășit de doi tineri poeți și de un tânăr judecător, care, având norocire de a nu fi cât de puțin poet, se îngriji de viitor și luă cu el doi harbuji groși ca cei de Bender și o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam deșănțate pentru o primblare de două ceasuri, însă urma ne încredință că, în privirea mulțumirilor trupești, e mult mai priitor de a fi cineva judecător decât amorezul muzelor.
Ne pornirăm pe la sfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi! într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!…
În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.
Încarc...
