O întrebare mă tulbură cumplit și-mi tocește întruna mintea în ascuțișul perfid, deja bont, al necunoașterii. (Căci, da, există și un fel de ignoranță insurmontabilă, de sistem, care face parte integrantă din entuziasmul în genere, prin natura sa, propulsor al cunoașterii și al emancipării care rezultă din vărsarea sa efectivă în natura umană).

Această întrebare mistuitoare și torționară ar putea fi pusă în cuvinte astfel:
De ce omului nu-i pasă, fie deloc, fie într-o cantitate absolut neglijabilă, de propria sa natură umană?

Această întrebare, așa cum se și vede sau doar așa cum se întrezărește prin darul intuiției, este atât de chinuitoare pentru că pare, cel puțin pare, a purta în ea un răspuns capabil să distrugă întreaga viziune asupra naturii umane, pe care grecii au întemeiat-o exact în cheia de înțelegere folosită până în zilele noastre, în esență optimistă și contaminată de un idealism pur și simplu perturbator.

Și răspunsul acesta îngrozitor, dacă ar fi adevărat, face aluzie la o posibilă discrepanță între om ca ființă biologică (fiindcă ființă de alt ordin omul totuși nu este) și natura sa umană, de care acesta pare, cel puțin pare, să nu-i peste câtuși de puțin. Probabil că tocmai această diferență, ontologică i-ar spune unii, dintre om așa cum este el în realitate și natura sa umană, căreia grecii i-au făcut descrierea în linii mari valabilă și în această epocă, l-a făcut să nu-i pese, sau să nu-i mai pese, de i-o și fi păsat vreodată, de ea și de tot ce va fi însemnând aceasta pentru el ca om.

Și a ajuns într-o asemenea stare de nepăsare, pentru că a început să simtă, de nu o și fi simțit dintotdeauna așa, că i s-a impus această natură umană ca natura sa umană, că i-a fost lipită, într-un fel cu forța, natura aceasta umană optimistă și idealistă ca unica natură umană pe care ar fi putut vreodată s-o aibă.

Omul, răspunsul meu pare în continuare să spună, s-a simțit străin de propria sa natură umană, de natura umană despre care i s-a zis că-i aparține, și, simțindu-se străin de aceasta, s-a dezis de ea în singurul fel în care a putut. Nu i-a păsat deloc de ea sau nu i-am mai păsat deloc de ea. Natura sa umană i-a devenit nu doar un corp străin în ființa sa biologică, ci și un adversar redutabil, care, de când i-a devenit propria natură umană, nu a încercat decât să-l elimine prin dedublare.

Firește că acest răspuns alarmant merită o explicație care ar putea să se lărgească la dimensiunile unei cărți, dar căreia nu-i voi da în acest punct al reflecției mele despre el decât câteva rânduri.

Nu pot ști de ce omul s-a simțit atât de străin de natura sa umană, încât a sfârșit, dacă nu exact așa o fi și început, prin a nu-i păsa absolut deloc de ea. Dar știu ce a produs în om o asemenea transformare. Este vorba nu despre natura sa umană, ci despre natura naturii sale umane.

Că și acesta trebuia să aibă o natură a sa, care să-i aparțină, e lucru evident, dar că aceasta trebuie să fie întocmai așa cum încă este recunoscută a fi, nu mai este lucru atât de clar (cel puțin pentru mine).

Natura naturii umane (a omului) nu este nicidecum umană ea însăși, compatibilă, astfel spus, cu omul însuși, ci e umanistă, și așa a fost impusă încă de la început și, probabil, în ciuda tuturor protestelor vehemente ale omului la adresa acesteia, va continua să curgă neschimbată prin om până la sfârșitul său statistic, cel puțin statistic, cât se poate de verosimil la un moment dat. Aceasta este, de m-ar întreba cineva și pe mine, sursa originară a respingerii de către om a naturii sale umane, pentru că ea s-a dovedit a fi umanistă, un construct artificial, și nu pur și simplu umană, naturală, în perfectă aliniere la tipul de entitate (sau de organism) care e de fapt omul. Și acesta este o ființă strict biologică, care ar fi trebuit să aibă o natură umană, cu alte cuvinte biologică și ea, și nu o natură umanistă, în esență non-biologică.

Nu-i de mirare, în aceste condiții, că omul și-a respins, în termeni atât de categorici, propria sa natură umană, pe care a perceput-o ca fiind, sau venind, în contradictoriu cu ceea ce este el ca om.

Grecii, inexplicabil pentru mine, au căzut în această confuzie dintre uman și umanist și i-au dat omului exact contrariul a ceea ce el avea nevoie în virtutea a ceea ce era (încă este) el ca om. (Și e cu totul inexplicabilă pentru mine neputința grecilor de a evita confuzia aceasta perfect evitabilă, pentru că, deși nu cunoșteau termenii de uman și, în special, de umanist, aveau la îndemână parafrazele, pe care însuși Aristotel le-a utilizat într-o manieră asemănătoare și care stau chiar la baza termenilor moderni de uman și umanist, de ceea ce e de la natură și de ceea nu este de la natură. Inexplicabilă este, deci, atribuirea omului, ca natură a sa umană, a ceea ce nu este de la natură).

Așadar, natura naturii omului, care și în prezent e valabilă, cu toate că acestuia nu-i pasă deloc de ea și o respinge categoric, este umanistă, și nu umană, e ceea ce, în esență, nu e de la natură, și nu ceea ce, fundamental, e de la natură.

Această natură în realitate umanistă a omului, pentru că nu e de la natură, cum înșiși grecii ar fi spus în frumosul lor idiom atic, este practic categorială: ea este bazată exclusiv pe categoriile socratice ale adevărului și ale frumosului subsumate, amândouă, categoriei (supra-categoriale, i-aș spune) binelui, a cărui (necesar impusă și necesar netăgăduită) existență la (sau în om) compune centrul optimist și idealist (și ca atare foarte îndepărtat de realitate) al naturii de sorginte umanistă a naturii umane (a omului).

Iată de ce, cred eu, pentru că nu mai doresc să dezvolt în aceste rânduri răspunsul la întrebarea care îmi zguduie întreaga ființă, omul nu mai dorește, de și-o și fi dorit vreodată, să-i pese de propria sa natură umană, doar impropriu, așa cum am încercat să arăt, numită astfel.

Omul, în special omul de azi, nu mai vrea să aibă de-a face cu nimic categorial. Pe el nu-l mai interesează, de l-o fi și interesat cândva în istoria sa, nici adevărul, nici frumosul, nici binele globalizator, în care altădată ar fi putut găsi ceva alinare, în ciuda văditei nepotriviri cu el.

Pe omul de azi îl mai preocupă un singur lucru: să fie lăsat într-o absolută stare de pace, să se poată abandona complet în sine, să uite cu desăvârșire și că există într-un anumit mod predeterminat, iar abia această abandonare totală pare cu adevărat să-i priască și să-i fie realmente compatibilă.

Și ironia supremă e că aceasta este tot o natură umanistă, și nu umană, a omului, pentru că tot în jurul unei supra-categorii este construită, care nu mai este aceea a totului (însumând categoria adevărului și a frumosului subsumate categoriei binelui), ci aceea a nimicului de orice fel, generalizate, absolute.

Nimicul este adevărata categorie pe care se bazează natura așa-zis umană a omului, în realitate tot umanistă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Patrick Călinescu in Eseuri
Comenteaza! »