De mult doream a vedea portretul lui Alexandru vodă Lăpușneanul și, aflând că se găsea la mănăstirea Pângărați, mă hotărâi a face o primblare pân-acolo. Mă pornii deci într-o amiază de la Piatra, întovărășit de doi tineri poeți și de un tânăr judecător, care, având norocire de a nu fi cât de puțin poet, se îngriji de viitor și luă cu el doi harbuji groși ca cei de Bender și o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam deșănțate pentru o primblare de două ceasuri, însă urma ne încredință că, în privirea mulțumirilor trupești, e mult mai priitor de a fi cineva judecător decât amorezul muzelor.

Ne pornirăm pe la sfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi! într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!…

În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.

Convorbirea noastră se putea asemăna fără greșeală cu un sabaș jidovesc: toți vorbeam deodată făr-a mai aștepta răspuns și toți ne porneam delaolaltă la râs ca niște nebuni, unul într-o notă scârțâitoare, altul cu un ton de bas-taille, un al treilea imitând ruladele oarecărei demoazele vădane ce are obicei a cânta prin adunări. Românii ce întâlneam stau în drum și se uitau la noi, făcându-și cruce, iar unii, luând pildă fără voie, trânteau niște hohote de se răsuna câmpul. Acest lucru îmi aduse aminte de un provincial cu frica lui Dumnezeu, care, fiind întrebat la teatru de ce râdea mai tare decât toți, de vreme ce nu înțelegea nimic, el răspunse cu nevinovăție că râdea de râsul celorlalți și mai ales pentru că plătise zece lei.

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârșit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi și se prefăcea încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a încânta urechile îngerești, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert drăcesc. Unul din noi suspina cu duioșie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul și voinicescul cântec al lui Bujor: frunză verde de năgară; al treilea șuiera ca o mierlă un valț șfăbesc și al patrulea striga în gura mare corul dracilor din opera Robert diavolul. Această armonie, alcătuită din atâte armonii deosebite, înforma un soi de dihanie muzicală, vrednică de însemnat în analele cacofoniei.

Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot și din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriței. Atunci, ca și când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră și se f[…]ntre noi o adâncă tăcere. Câteva fețe schimbau fețe, căci Bistrița clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârșim concertul; valurile se izbeau cu repejune turbată asupra roților și clătinau trăsura ca cu o mână de uriaș; fieștecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brișca, mai ales că malul era cam departe și bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roțile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu țipetele și cu biciul, și Bistrița se suia mereu! Iară noi… noi nici cântam, nici râdeam. Știu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.

Iată-ne pe mal dincolo; slavă Domnului! am scăpat; pare că ne răsuflăm mai lesne. Ne oprim puțin ca să se răsufle și caii și să ne aprindem țigările. Următoarea convorbire naște între noi:

— Măi, măi, grozavă-i Bistrița!

— Repede apă!

— Frică v-a fost?

— Frică? Nicidecum.

— Dar pare că erați schimbați la față.

— N-ai văzut bine.

Pas de nu te încrede după aceasta că graiul a fost dat omului ca să-și răstălmăcească gândul!

Ne pornirăm peste un sfert, aruncând câte o căutătură posomorâtă locului pe unde trecusem, și ajunserăm în curând la alt vad, mai mic; însă în tot drumul acesta, ce se întinde pe malul drept al Bistriței și care trece prin satul numit Vaduri, ne-am arătat mult mai cuminți în faptă și în vorbă. Fieștecare grăia pe rând, povestind câte o întâmplare tristă sau grozavă, în care apa juca rolul cel mai însemnat. Câte înecări am știut, toate s-au istorisit cu un talent deosebit, mai ales că suvenirul Bistriței era încă viu.

Acel al doilea vad l-am trecut cu o nepăsare eroică, fiindcă acum ne deprinseserăm cu primejdiile. Omul se deprinde cu toate lucrurile în lume. Cei mai vestiți eroi au simțit un ce care semăna cu frica la cele întâi bătălii; în urmare, ni se poate ierta neliniștirea care ne-a cuprins la cea întâi luptă a noastră cu o apă atât de înșelătoare ca Bistrița, mai ales că acea mică tulburare nu ne-a oprit nicidecum de a admira mai târziu frumosul și mărețul apus al soarelui. Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți, până și pe judecător; căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele cele mai adormite și vrăjmașii cei mai aprigi ai naturii. În dreapta noastră un lanț de munți, printre care Scăricica se înălța cu mândrie; în stânga alt lanț de dealuri îmbrăcate cu tufari sălbatici; în urmă-ne, ca o strajă depărtată, Pietricica, ce pare că păzește târgul Pietrei, culcat la picioarele ei; în fața noastră, un amfiteatru de alți munți acoperiți cu brazi nalți, care se zugrăveau ca o armie întreagă pe cerul înflăcărat de razele cele de pe urmă ale soarelui.

Din toate părțile tot înălțimi, și înălțimi adevărate, care te fac și mai mic decât ești și la care trebuie să te uiți cu capul gol, pentru că-ți cade căciula de la sineși. Cum să nu se mire cineva! Cum să nu i se aprindă închipuirea!

Noi, în ciuda celor ce se fac că nimic în lume nu poate fi destul de frumos pentru ei, noi, zic, am găsit o mare mulțumire la privirea acelor locuri mărețe și negreșit am strigat: mari sunt minunile tale, Doamne! dacă nu ne-am fi adus aminte tocmai atunci de un străin care, văzând șlicul unui logofăt mare, a zis tot acele cuvinte.

Acum amurgise mai de tot, caii obosiseră, și noi începuserăm a simți oarecare dureri prin șolduri, când sosirăm la Pângărați.

Preacuviosul egumen acestei vechi mănăstiri, om verde de trup și de suflet, ne primi cu o bucurie și cu o bunătate ce îi câștigară îndată dragostea și respectul nostru. De-abia ne așezaserăm în casă pe un pat lung, și îndată ni se înfățișă un frate purtând o tablă încărcată de chisele cu dulcețuri și de pahare cu apă rece.

Atunci, tuspatru am zis într-un glas: binecuvântat să fie în toate veacurile acel om înțelept care a introdus în țara noastră un obicei atât de dulce și răcoritor! Dulcețurile, cafeaua (în felegene) și ciubucul turcesc alcătuiesc o treime nedespărțită, care în toate întâmplările vieții aduce mulțumire trupului și mângâiere sufletului!

După ce sfârșirăm cu toată pompa cuvenită ceremonia numitei treimi, ne aduserăm aminte de țelul primblării noastre și îndată am rugat pe sf.-sa egumenul să ne arate portretul lui Alexandru vodă Lăpușneanul.

— Acea icoană, ne răspunse sfinția-sa, a fost ridicată de-aici și dusă la mănăstirea Slatina, ce este zidită tot de acel domn.

Cuvintele aceste îmi pricinuiră o tulburare întocmai ca și când mi-ar fi picat pe cap vreun fes din cele patru care împodobesc turnurile Mitropoliei! Vrui să vorbesc, în zadar!… glasul mi se tăiase. După atâte osteneli și primejdii, să-mi văd deodată toată dorința nimicită! Nu, nu-mi rămânea altă de făcut decât să… ies în cerdac, ca să mă răcoresc.

Cerul era senin; câteva stele luceau deasupra bisericii și unele se iveau printre copacii ce acopereau vârful munților. O tăcere înfricoșată domnea în toată mănăstirea și numai din vreme în vreme se auzea în vale urletul unui câine din sat sau țipete sperioase ale unei bufnițe ascunse în râsipuri. Mă pusei pe gânduri.

Câte idei triste și vesele trecură în câteva minute prin minte-mi! câte năluci se arătară ochilor mei și se pierdură în întunericul depărtării!…

Tovarășii mei veniră după mine în cerdac; visul ce mă îngâna se șterse și ne duserăm cu toții să vizităm chiliile călugărilor.

Ne îndreptarăm prin întuneric spre o ferestruică de-abia luminată ce se zărea în șirul chiliilor de lemn; cu cât însă ne apropiam de ea, ni se părea că auzeam un soi de geamăt slab, care se prefăcu la urmă într-o psalmodie tristă și monotonă. Aprinși de curiozitate, ne agățarăm ca mâțele pe o scară ce se îndoia scârțâind sub picioarele noastre și ne găsirăm deodată cu toții înșirați pe un dulap îngust ce slujea de cerdac pe dinaintea acelor chilii.

Poziția noastră era cu atât mai ciudată că trebuia să călcăm prin întuneric, lipindu-ne cu mâinile și cu trupul de zid, făr-a ști unde punem piciorul; și dacă pierdeam cât de puțin cumpăneala, negreșit că am fi făcut până jos un salto mortale foarte vătămător capetelor noastre; în sfârșit, găsind o ușă deschisă lângă noi, am dat năvală înlăuntru, făr-a mai zice după obicei: blagoslovește, părinte.

Călugărul ce ședea în acea chilie era un om ca de șaizeci de ani, cu barba albă și lungă până la brâu; el ținea într-o mână o psaltichie veche și afumată, și în cealaltă, o pereche de metanii de lână neagră. Fața lui brăzduită de vreme și de patimi vădea în el un suflet ce a fost tulburat de dureri; însă în toată persoana lui era zugrăvită o sfințenie măreață ce îi da un aer de profet.

Un pat de scânduri acoperit cu o cergă roasă, un scaun cu trei picioare și o masă pe care se vedea o cruce săpată de lemn, două prescuri și un ceaslov alcătuiau tot mobilierul acelei chilii luminate de razele unui mic jăratic și ale unei mici lumânări de ceară galbenă. Însă lucrul cel mai curios de însemnat în acel simplu locaș era un pistol vechi și ruginit ce sta spânzurat la perete deasupra patului. Îl luai în mână, mă uitai la el cu mirare și nu mă putui opri de a râde, întrebând pe călugăr dacă ținea acea armă pentru tâlhari? Călugărul se posomorî și îmi răspunse cu glasul schimbat:

— Ba nu, fiule, nu-l țin pentru tâlhari, pentru că tâlharii n-au ce căuta la mine; dar îl păstrez ca un lucru ce a pricinuit toată nenorocirea vieții mele!

Auzind aceste cuvinte, ne-am apropiat toți de călugăr. El își lăsase capul pe piept, și două lacrimi îi curgeau pe obraz. L-am rugat să ne tălmăcească vorbele lui, și el, după o scurtă tăcere, își scutură capul ca să alunge ideile triste și zise:

— Acum or fi mai douăzeci și doi de ani, pe vremea când au intrat turcii în Moldova ca să dea goană volintirilor, eu eram vânător de munte și pot zice fără fală că în tot ocolul Bistriței nu se găsea alt român mai verde și alt chitaș mai sigur decât mine.

Atunci să mă fi văzut când mă iveam pe vârful unui munte cu pletele-n vânt, cu pieptul gol, cu fața rumenă și cu durda pe umeri!

Toți care mă cunoșteau nu mă chemau altfel decât Păunașul codrilor, Voinicul voinicilor. Atunci să mă fi văzut când dam de urma unui cerb, sau a unui urs, cum săream din stâncă în stâncă, pe la guri de prăpăstii adânci; cum intram singur fără frică în vizunia fiarelor sălbatice. Acum însă nu sunt de nimică; capul mi s-a făcut alb, puterile mi-au slăbit și aștept moartea din zi în zi, din ceas în ceas. Facă-se-n voia Domnului! Călugărul își făcu cruce. La 1821 eu mă însurasem și trăiam mulțumit de soarta mea. Nevasta-mi era cea mai frumoasă femeie de la munte; pare că o văd încă, după atâția amari de ani, cu părul ei negru ca pana corbului și lung pân’ la călcâie, cu ochii săi muri și veseli, cu fața ei albă, cu trupul său nalt și mlădios. Sărmana Elenuță, sărmana Elenuță!… cum îi râdeau ochii când mă zărea pe deal, întorcându-mă acasă cu vânatul de-a umeri! cum alerga ea degrabă înainte-mi ca o pasăre voioasă! cât îmi creștea mie inima-n piept auzind glasul ei! Dumnezeu s-o ierte, căci bune zile am petrecut cât am trăit cu dânsa.

Călugărul, zicând aceste, ținti ochii în jos și stătu puțin afundat în gânduri; tot trupul lui părea împietrit; numai buzele i se mișcau, și, din vreme în vreme, pronunța cu un glas slab: „bune zile, bune zile”. În sfârșit, el se trezi și sări deodată pe picioare, tulburat, aprins; părul i se zburlise pe cap, mâinile-i tremurau, mușchii obrazului i se încordaseră.

— Într-o zi, răcni călugărul, iată că mă întorc acasă de la vânat și găsesc casa pustie; caut, strig nevasta… nimeni; ies afară, mă duc la vecini s[…]ntreb; casele lor, ca și a mea, erau părăsite.

Alerg ca un nebun în toate părțile, chiui prin munte… muntele singur îmi răspunde. În sfârșit, dau peste un biet cioban care îmi spune că pe la amiază au trecut prin sat o mână de turci. Atunci, inima m-a povățuit, mă arunc turbat pe urmele cailor, ajung într-o dumbravă pe malul Bistriței, și deodată aud răcnetele nevestei mele. Sărmana se zbătea cu desperare în brațele unui turc nelegiuit!… Într-o clipă, făr-a ști ce fac, slobod pușca și văd păgânul zvârcolindu-se în sânge. Ceilalți trei tovarăși ai lui sar la iartagane, dar nu le dau vreme, ci mă izbesc între ei ca un leu turbat și fac proașcă cu stratul puștii. Pe care-l ajungeam, era mort! Pare că-i văd tuspatru lungiți la pământ, unul cu fălcile strămutate, altul cu capul sfărâmat! Priveam la ei cu o mulțumire crudă, râdeam ca un nebun și strigam în gura mare: am ucis păgânii!… dar mă înșelam; toți nu muriseră; unul din ei era numai amețit.

Trei zile după acea întâmplare, mă găseam cu nevasta în căsuța mea. Afară era un întuneric de nu-ți puteai zări mâna; nici o stea nu strălucea pe cer și bătea un vânt rece, care șuiera printre crăpăturile ușii. Elenuța era îngrijită, și din vreme în vreme își făcea cruce. Eu însumi mă simțeam neliniștit, căci o presimțire urâcioasă mă tulbura. Deodată, auzii în depărtare urletul unui lup și nechezarea speriată a unui cal. Luai degrabă pușca și vrui să ies, însă Elenuța mă opri, zicându-mi: nu te duce, bărbate, nu te duce că-mi vestește inima a rău; nu mă lăsa singură. Dar eu n-am ascultat-o și am ieșit. Ah! blestemat să fie ceasul în care am trecut pragul ușii! căci de ședeam acasă nu mi s-ar fi întâmplat ceea ce vă povestesc eu acum.

Două ceasuri am alergat pe câmpi după glasul lupului, cu dorință de a-l găsi; dar cu cât mergeam spre dânsul el se depărta; în sfârșit, negăsindu-l, m-am întors spre casă. Ușa era deschisă, și înlăuntru se auzea un vaiet slab ca de om care moare. Intru și văd pe biata nevastă lungită jos la pământ, plină de sânge și dându-și duhul.

Atunci durerea m-a turbat, desperarea m-a făcut nebun și nu-mi aduc altă aminte din ceasul acela decât cuvintele cele de pe urmă ale Elenuței:
” — De ce nu ai șezut cu mine, Gheorghe? îmi zicea sărmana, că poate acum eu n-aș muri. Bine îți spuneam că inima-mi prevestea de rău!… Cum te-ai dus, peste puțin a intrat aici unul din acei patru turci care ai ucis, când m-ai scăpat, s-a uitat la mine cu ochi de fiară și fără milă a tras cu pistolul în mine. Ah!

— Gheorghe, de ce nu m-ai ascultat? Acum vezi că-mi dau sufletul.

— Rămâi sănătos, dragul meu; nu uita pe Elenuța.”

Călugărul plângea și se bocea ca un copil, povestindu-ne moartea femeii lui; iar după ce se liniști puțin, el luă în mână pistolul ce ne mirase atât de mult și urmă așa:

— Lângă trupul Elenuței am găsit pistolul acesta; el a răpit viața nevestei mele, el mi-a răpit și norocirea mea! Iată de ce îl păstrez, iar nu pentru tâlhari!

Sfârșind, bătrânul ieși iute din chilie; pasurile lui se auziră sunând pe lespezile din ogradă și se pierdură în depărtare. Am aflat a doua zi că el a petrecut noaptea rătăcind ca o nălucă pe malurile Bistriței ș.c.l.

Ne întoarserăm mâhniți și pe gânduri la arhondaric, unde ne aștepta o masă vrednică de a îndestula niște stomacuri de poeți și de judecători, care, de când e lumea, sunt cunoscute de flămânde și lacome; și fiindcă din nenorocire materialismul înădușă foarte ades idealismul, priveliștea acelei mese ne-a împrăștiat îndată ideile triste și a trezit în noi oarecare gâdilire stomahică ce avea multă asemănare cu foamea. Ne-am pus deci boierește împrejur, am ospătat frumos și, fără a mai prelungi cu vorba, ne-am dus la culcat ca niște creștini ce aveam de gând a ne scula dimineață spre a ne întoarce la Piatra. Somnul însă nu vine lesne la patru tineri când ei sunt culcați într-o singură cameră; căci afară de glumele vesele și de nebuniile ce au de făcut între ei până a nu stinge lumânarea, adeseori ceasurile lor trec repede în povestiri de întâmplări interesante.

Astfel se istorisiră între noi următoarele anecdote:

TOADER ȘI MĂRINDA.
În satul Mircești de pe Siret era un biet copil ca de vro 18 ani, fără nici o rudă care să fi avut cea mai mică grijă de el; acest băiat se numea Toader și slujea de văcar satului. Toată ziua el o petrecea pe câmpi cu vitele ce ducea la păscut, și seara, când le întorcea în sat, sărmanul copil se culca unde putea, când într-un coșer, când într-un zămnic părăsit, când sub un copac, căci n-avea nici masă, nici casă.

Cum se mijea de zi, Toader se scula degrabă, își arunca sumanul pe umeri și se ducea în câmp cu fluierașul la gură și cu măciuca subsuoară; acolo, după ce da vitele la iarbă, el se întindea la pământ și cânta din fluier câte cântece știa; acesta era tot traiul lui. Singur toată ziua și toată noaptea, pentru că nici un flăcău din sat nu vroia să se amestece cu dânsul sau, deși se apropia vreunul de el, o făcea numai pentru ca să-l ia în râs. La hore nimeni nu-l îndemna să intre în joc și, măcar că era cel mai frumos dintre toți flăcăii, nici o fată nu se uita la el, pentru că era sărac, pentru că n-avea cămașă cu altițe și pălărie cu mărgele.

Într-o zi de primăvară, cum sta Toader culcat pe iarbă, iată că vede o fată fugind către el, și după dânsa o vacă neagră ce o alunga. Cât pe ce era să o ajungă pe biata copilă, cât pe ce era s-o ia în coarne, când Toader, sărind într-o clipă, se aruncă cu măciuca înaintea vacii și o izbi atât de tare în frunte, încât pe loc ea pică amețită jos.

Sărmana fetică era mai moartă de frică; inima i se bătea de-i cutremura pieptul și de-abia se putea răsufla. Toader alergă iute la un pârâu aproape, aduse apă rece în pumni și-i stropi fruntea; încet-încet, copila se liniști și își veni în simțiri.

În vremea asta Toader se uita la ea cum era culcată pe iarbă și simți deodată că se tulbură și că i se bate și lui inima mai tare decât altă dată. Nu se putea dumeri el ce era pricina; însă nu-și putea întoarce ochii de la fată, și din vreme în vreme îi venea să ofteze fără voie.

Avea dreptate să se tulbure bietul Toader, pentru că Mărinda(așa se numea copila) era cea mai frumoasă fată din sat; ea avea șaisprezece ani, părul negru ca pana corbului și fața albă ca omătul, gurița mică și ochii mari, plini de foc; ea mai avea și un trup mlădios ca o salcie, glasul dulce ca un glas de păsăruică, și când se împodobea duminica cu flori pe cap, cu salbă la gât, cu catrință nouă și cu cămașă subțire cusută cu altițe de fir, toate fetele se făceau slute de ciudă și toți flăc[…]i săreau în cale pentru ca să șuguiască cu ea… Iar când Mărinda juca la horă, moșnegii își trăgeau bărbile, privind la dânsa, babele o sărutau care de care, iar flăcăii se apucau la bătaie, pentru că Mărinda juca și cu trupul, și cu inima, și nici se cunoștea locul unde călca piciorul ei. Avea dar dreptate Toader să nu-și poată întoarce ochii de la dânsa.

— Cum ți-i, Mărindo?… a zis el peste puțin. Ea se uită la el cu niște ochi ce-l pătrunseră la inimă și-i răspunse:

— Mai bine acum, Toader. Slavă Domnului c-ai sărit de m-ai scăpat; căci de nu erai pe-aici, acum aș fi moartă.

— Să ferească Dumnezeu! strigă Toader, oțărându-se; mai bine să mor eu… tot nu-s de vro treabă… un biet văcar fără tată, fără mamă; dar tu, Mărindo, tu ai neamuri; pe tine te iubesc toți sătenii; mâine-poimâine te-i mărita… te-i mărita…

— Nu vreau să mă mărit așa degrabă, și măcar că pân-acum m-au cerut mulți, dar nu m-a îndemnat inima s-aleg pe nici unul din ei.

— Nici măcar pe Ion Ghiurca? întrebă Toader.

— Ion Ghiurca?… Și cine-i Ion Ghiurca de mă întrebi de el, ca și când ar fi Făt-Frumos?… Ce? pentru că are mai multe oi și mai mulți boi decât alții, socoți că numaidecât trebuie să-l iau de bărbat?

— D-apoi el s-a lăudat că-ți este drag și că n-are decât să te ceară pentru ca să mergi după dânsul.

— Minciuni a spus, minciuni a spus el. Ion Ghiurca-i un ticălos, un minciunos.

Zicând aceste, copila se sculă în picioare de mânie și ochii i se umplură de lacrimi. Toader cu bucuria în față se apropie de dânsa, o luă de mână și căută s[…]mpace. După puțină vreme fata începu a râde și toate fură uitate.

Ceasurile trec repede între doi tineri când încep a simți dragoste unul pentru altul, și se vede că Mărinda și Toader aveau multe taine a-și spune, pentru că mai se făcuse noapte când ei se întoarseră în sat.

A doua zi, Mărinda se trezi cu poftă de a culege flori, și se porni îndată la câmp, dar nu știu cum se rătăci, că nimeri iar lângă Toader, și în urmare iar înnoptase când au apucat amândoi drumul spre sat.

A tria zi, Mărinda își aduse aminte că în oarecare loc își prăpădise un cercel și alergă îndată ca să-l găsească; însă nezărindu-l nicăieri, îi veni în cap să meargă să întrebe de el pe Toader.

Toader nu găsise cercelul, dar propuse Mărindei să-l caute amândoi prin câmp; ei l-au căutat atât de mult, încât se făcuse iar seară când au fost ca să vie acasă.

Așa, în toate zilele Toader și Mărinda găseau pricini de a se întâlni. Cât erau ei de fericiți atunci! cu câtă dragoste se uitau unul la altul! cu câtă plăcere Mărinda asculta pe Toader cântând din fluier doina de la munte!… Amândoi erau așa de pătrunși de mulțumirea ce gustau, că nici nu gândeau la vremea viitoare; nu gândeau că nimic în lume nu e mai nestatornic ca norocul!

Într-o zi, Ion Ghiurca, unul din fruntașii satului, care de mult căuta să se însoare cu Mărinda, a zărit pe aceasta împreună cu Toader și îndată a alergat în sat de a înștiințat pe părinții fetei.

„Veniți, le zise el, de vedeți pe Mărinda cea cuminte cum se drăgostește cu văcarul satului, ea, care se fudulea cu ceilalți flăcăi”.

Părinții Mărindei, împreună cu vro câțiva bătrâni săteni, călăuziți de Ghiurca, au alergat cu grabă și au văzut în adevăr pe copilă culcată pe iarbă lângă Toader.

Din ceasul acela soarta lor își schimbă fața, și toată fericirea lor se stinse!… Mărinda, ocărâtă de tatăl său și de muma sa, fu închisă zi și noapte în cămara casei lor, și Toader fu alungat din sat ca un rău.

Bietul copil, văzând că nu mai avea nici o sperare de a mai vedea pe draga lui Mărindă, veni la Iași și se scrise la oaste.

Peste trei luni după silnica ei despărțire, Mărinda, fiind iertată de părinți, se primbla pe marginea luncii care este pe malul Siretului.

Ea era cufundată în gânduri triste, căci gândea, sărmana, la Toader.

De trei luni nu auzise nimic despre el și nu știa ce se făcuse.

Tocmai atunci o țigancă bătrână și zdrențăroasă ieși din luncă și veni drept la ea cu mâna întinsă, zicându-i:

— Dă-mi o părăluță, draga mea, că de trei zile n-am mâncat și mor de foame; dă-mi o părăluță, că ți-oi căuta în oglindă și ți-oi spune sorții!

Mărinda căută colțurile năframei ce purta în mână, dar văzând că nici unul nu era înnodat, dezlegă salba de la gât, scoase un bănuț din ea și îl dete țigancei.

— Na, babă, îi zise ea; dar te rog să-mi cauți în oglindă și să-mi spui unde-i iubitul meu, că de trei luni nu l-am văzut.

Țiganca scoase îndată din sân o cutie mică de plumb ce avea înlăuntru o oglinjoară, deschise capacul și, cătând în ea, începu a descânta. După câteva minute, ea se întoarse către fată și-i zise cu glasul tulburat:

— Mândrul tău se află acum departe de aici, într-un târg mare, mare cât nouăzeci și nouă de sate, unde sunt case nalte de domni și de boieri mari; acolo-i mândrul tău.

— Dar oare socoți că l-oi mai vedea? întrebă Mărinda.

— O dată numai l-îi zări, draga mea, și apoi nu l-îi mai vedea.

— De ce, mătușă?

— Pentru că s-a pus deodată o ceață neagră deasupra oglinzii, când mă uitam în ea. Dar de vrei să m-asculți, fata mea, să fugi de el, să nu-i mai ieși în cale.

Zicând aceste, bătrâna se făcu nevăzută în luncă, iar Mărinda rămase cu ochii plini de lacrimi. Toată ziua ea gândi la vorbele țigancei, făr-a le putea înțelege; toată noaptea ea întoarse în mintea ei fel de fel de planuri de întâlnire cu Toader și în sfârșit hotărî a fugi în noaptea viitoare de la casa părintească și a se duce prin toate târgurile pentru ca să caute pe iubitul ei.

A doua noapte, cum se culcară părinții ei, Mărinda, punând câteva lucruri de trebuință într-un sac mic, ieși pe furiș din casă și, după ce își făcu trei cruci, apucă drumul spre Târgu-Frumos.

Cerul era plin de stele și luna plină de lumină. Mărinda, sprijinită de sperarea că va vedea în curând pe Toader, merse cu un pas repede din sat la luncă, trecu podul Siretului, lunca Teiușului și pădurea Strungăi, și ajunse în zori de zi la marginea Târgului-Frumos.

Acolo ea se opri vro cinci zile, alergă prin toate ulițele, întrebând despre Toader; însă toate cercetările sale fură zadarnice. Fără dar a mai pierde vreme, copila se porni spre Iași, și a doua zi dimineață capitala Moldovei i se arătă cu toată pompa ce o împodobește… când o vede cineva de departe.

Mirarea ei a fost mare când a văzut acea adunătură de case mari ce se înalță una deasupra alteia, când a zărit clopotnițele bisericilor și mai ales când a auzit acel vuiet fără nume, care iese din sânul orașului ca dintr-o răsuflătură a iadului.

Mărinda a stat puțin de s-a pătruns de frumusețea panoramei ce înfățișează poziția capitalei noastre și pe urmă a intrat în ea.

Nu am trebuință să mai spun ce vârtej o apucă pe biata copilă când se văzu deodată în ulițele Iașului, în mijlocul a sute de oameni străini, ce treceau pe lângă dânsa, în hăul acel de răcnete, de țipete, de urlete, de pocnete și de hodorogiri de trăsuri. Ea, care nu ieșise niciodată din satul ei, care nici putea să-și închipuiască ce este un târg mare locuit de mii de oameni, ochii ei se păienjeniseră, urechile-i țiuiau și inima i se bătea de spaimă.

Copila mergea dinaintea ei făr-a ști unde se ducea și se uita necontenit la toți pe care îi întâlnea, cu sperare că va da cu ochii de Toader. Ajungând la poarta palatului criminalicesc, ea însemnă o mulțime de trăsuri și de persoane pe jos, care se îndreptau spre Copou; se luă și ea după dânsele și peste puțin trecu bariera Podului-Verde și se g[…]n câmpul Copoului.

Acolo, nu departe de Prăvărie, erau adunați toți ostașii de la cazarmă, îmbrăcați în uniforma cea de paradă, și stau cu toții înșirați pe linie și cu armele în mâini. Pedestrimea și călărimea, împărțite în deosebite cete, stau gata a purcede pentru ca să treacă pe dinaintea comandanților, și tot poporul ce îi privea aștepta cu nerăbdare ca să înceapă marșul. Deodată, un glas puternic răsună, dând semnalul de pornire: soldații puseră armele la umeri, și tobele începură a bate. Pedestrașii trecură cu un pas regulat, și în urmă-le se înaintară călăreții, mândri, voinici ca niște adevărați români, ținând sulițele lor nalte, în al cărora vârf fâlfâiau stegușoare jumătate roșii și jumătate albastre.

Mărinda, pierdută pintre popor, se uita cu mirare și cu luare aminte la soldați și deodată, țipând cu desperare, pică la pământ leșinată. Sărmana! ea zărise în mijlocul călăreților pe Toader, pe dragul ei!…

Câțiva oameni ce se găseau lângă dânsa au sărit să-i dea ajutor și cu mare greu au adus-o în simțiri; dar ce folos, nenorocita se trezi nebună! În zadar toți căutau s-o liniștească cu vorbe blânde; Mărinda se uita la ei cu ochi sălbatici și pe urmă începea a râde sau sta puțin de asculta, ca și când i-ar fi grăit un glas din altă lume, ș-apoi se apuca zâmbind a juca hora. Aceasta era toată nebunia ei. Numai din vreme în vreme biata copilă începea a plânge și a se boci, zicând: „Ah! Toadere, Toadere, ce-ai făcut?!”

Așa se sfârși dragostea Mărindei și a lui Toader; așa se împliniră prorociile țigancei. Copila muri peste doi ani la Golia, în casa nebunilor, iar Toader niciodată n-a știut nimică din cele ce s-au întâmplat.

O INTRIGĂ DE BAL MASCHÉ.
Domnul A. este o persoană de spirit, tânăr încă și elegant, deși însurat. Vorbirea lui e foarte plăcută și necontenit presărată de anecdote vesele, întâmplate lui în voiajuri ce a făcut pe când avea douăzeci de ani; într-un cuvânt, A. este înzestrat cu multe calități; dar fiindcă nici un om nu-i perfect în lume, el are sau, mai bine zicând, avea defectul de a se socoti un diplomat desăvârșit și în urmare credea că nimeni nu-l putea prinde cu vorba sau cu fapta.

Această idee se înrădăcinase atât de tare în mintea lui, încât într-o seară, bând ceai cu femeia lui, tânără persoană de mare istețime și de o minunată frumusețe, a îndrăznit a-i zice că nici ea însăși nu l-ar putea înșela. Dama i-a răspuns zâmbind:

— Știți, dragă, că acest soi de rămășag e totdeauna cam primejdios pentru bărbat?

— După cum e și bărbatul, iubita mea, a zis A. cu un aer de fanfaronadă.

Femeia lui i-a aruncat o căutătură foarte poznașă și, punând ceașca de porțelan pe masă, a adăugat serios:

— Au venit la Miculi câteva șaluri de preț, dintre care unul îmi place foarte mult; vrei să-l punem rămășag?

— Dacă mi-i înșela, șalul să fie al tău.

— Trimit dar să-l și aducă îndată, pentru că sunt sigură să câștig.

— Nu te grăbi, draga mea; haideți mai bine la bal masché.

— Eu nu pot să merg; dar tu ai de gând să șezi mult acolo?

— Câteva ceasuri.

— Adio dar; nu uita să spui lui Miculi să trimită șalul.

A. a ieșit râzând din casă, s-a suit în droșcă și a mers la teatru.

Acolo, în zadar s-a primblat câtăva vreme cu sperare că va fi poate intrigat de vro mască; nici una nu s-a apropiat de el să-i vorbească.

În sfârșit, ostenit de atâta zadarnică primblare, înădușit de căldura sălii, asurzit de țipetele trâmbițelor, s-a hotărât a se duce aiure ca să caute vro petrecere.

Cum ieșea însă pe ușă, iată că un domino bogat și elegant îl oprește de mână și-i zice:

— Domnul A. se duce din bal? Se vede că sala-i plină de dobitocie în astă-seară.

— În astă-seară, ca mai totdeauna, a răspuns A., cătând cu luare-aminte la acel domino, dar neputând descoperi altă decât că avea mâini foarte delicate, picioare foarte mici și talie foarte plăcută.

— Nu te miri, domnule A., de sărăcia balurilor noastre, când le asemăluiezi cu balurile măscuite din alte țări, cu cele de la Paris, de pildă?

— În minutul acesta nu pot să mă plâng de balul nostru, fiindcă mi-a prilejuit o întâlnire atât de plăcută cu o persoană de spirit și care…

— Și celelalte; mă rog, lasă complimentele deoparte dacă dorești să-mi placi.

— Sunt gata a face ce-i porunci; a spune și minciuni, de vreme ce mă oprești a spune adevăruri.

Zicând aceste, A. a intrat într-o lojie cu masca necunoscută și s-a pus aproape de ea, sperând că doar va zări măcar un semn care să-i descopere persoana; dar toate cercările lui au fost zadarnice. Peste puțin, dama s-a întors spre el și i-a zis:

— În zadar cauți să afli cine sunt; acest lucru nu-l vei ști niciodată.

— Socoți? Eu, dimprotivă, sunt sigur că te cunosc până peste un ceas, mai ales că am descoperit pân-acum…

— Ce-ai descoperit?

— Că ai spirit, că ai un glas de înger, că ai o talie de silfidă.

— Dacă n-aș ști că ești de mult însurat, aș crede că ai ieșit ieri din Academie; cu toate aceste, bravo, domnule, acum sunt încredințată că ești bun diplomat și că poți pătrunde secretele cele mai adânci.

— Râde-mă cât ți-a plăcea; numai îmi spune de ești frumoasă, ca să știu de trebuie să te iubesc din tot sufletul.

— Mă poți iubi și mai mult dacă vrei, pentru că în adevăr sunt destul de frumușică.

— Și ești măritată?

— Sunt și măritată.

— Mai mult nu vreau să aflu; te iubesc acum cu atât mai fierbinte cu cât ești mai necunoscută; misterul acesta mă încântă șimi aduce aminte de întâlnirile curioase și de intrigile plăcute care nasc și se desfac în carnavalurile Parisului și ale Italiei. Ce fericire, ce mulțumiri puternice pătrund inimile celor ce se iubesc numai câteva ceasuri, făr-a se cunoaște și fără a se vedea. Câtă frumusețe, câtă poezie revarsă atunci închipuirea noastră asupra ființei necunoscute care ne face să gustăm plăcerile raiului; și pe urmă ce suveniruri dulci rămân de ne dezmiardă sufletul necontenit!

— Domnul A., pe cât înțeleg, vrea să joace rolul lui Satan lângă Eva. Fă încalte și d-ta ca Eva; înduplecă-te la glasul lui.

— Cu o singură condiție, că te-i supune la toate vroințele mele.

— Primesc orice condiție vei pune.

— Haideți dar să ieșim.

— Cât sunt de fericit!…

A., mândru ca un păun umflat în pene, a ieșit din lojie cu masca la braț și s-a suit cu ea într-o caretă pe care nu a putut-o bine deosebi, fiindcă era foarte întuneric afară. Trăsura se porni de la scara teatrului, tocmai pe când orologiul de la Trei-Ierarhi ar trebui să bată 12 ceasuri.

— Iubitul meu A., a zis masca, mi-ai făgăduit să te supui la orice-oi dori…

— Poruncește.

— Stăi să-ți leg ochii.

— Ai dreptate; cu cât misterul e mai adânc, cu atât plăcerea e mai mare.

Masca i-a legat ochii cu batista sa, și A., ca un cavaler binecrescut, i-a sărutat mâinile de sute de ori. În vremea asta careta trecuse prin o mulțime de ulițe, făcând un înconjur mare prin deosebite mahalale; însă A. nu era în stare să observe nimic; atunci el era îndoit orb, și de fericire și din pricina batistei ce-i astupa ochii.

— Oare ce-o fi făcând acum soția d-tale? a zis masca.

— Dar bărbatul d-tale? a răspuns A.

Și amândoi au început a râde căinându-se unul pe altul cu mii de vorbe vesele. Deodată, trăsura s-a oprit, și masca, ținând de mână pe norocitul ei amorez, s-a coborât și a intrat cu el într-o sală întunecoasă, de unde l-a vârât în altă cameră fără lumină; pe urmă, într-o a treia, și în sfârșit s-a oprit zicându-i: „Așteaptă-mă aici puțin, dar să nu faci vuiet”, și a ieșit pe o ușă ascunsă.

Inima lui A. se bătea ca într-un piept de optsprezece ani, sângele-i clocotea și îi venea să cânte de bucurie. Nu au trecut însă două minute, și masca s-a întors lângă dânsul, zicându-i cu glasul speriat:

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mișca din loc, că suntem pierduți! Bărbatul meu a sosit de la țară în lipsa mea; nu te mișca de-aici până mâine dimineață, dacă mă iubești.

Nenorocitul A. era să pice amețit auzind aceste cuvinte, și când a vroit să răspundă el s-a trezit singur în cameră prin întuneric, făr-a ști unde se găsea. Atunci l-a apucat o desperare cumplită.

El, care era să guste atâta fericire în brațele unei persoane ce-l fermecase așa de mult, deodată să se vadă prădat de toate acele năluciri plăcute! și prădat prin cine?… tocmai printr-un bărbat!

Ideea aceasta mai ales l-a făcut să blesteme pe toți bărbații din lume, măcar că și el era din numărul lor.

Poziția lui era foarte ciudată; de-ar fi cercat să fugă, putea să se rătăcească prin casă, să dea vrun mobil jos și să trezească bărbatul; în urmare, să se compromiteze. A fost silit dar a se hotărî să aștepte acolo pân-a doua zi dimineață și, găsind aproape de el o canapea, s-a întins pe ea, zicând: fie-n voia soartei!

A trecut un ceas de noapte, două, și bietul amorez nu putea închide ochii; când i se părea că auzea pasuri pe lângă ușă, când râsuri în camera de lângă el; și de-abia cu un ceas pân-a nu se miji de zi, el a adormit, făcând o mie de visuri poznașe.

A doua zi, târziu, când a deschis ochii, A. era să nebunească de mirare, trezindu-se în casa lui, și încă tocmai lângă salonul de lângă iatacul femeii lui; fel de fel de idei îi treceau prin minte, fără a-și putea tălmăci deosebitele întâmplări ce avuse în vreme de câteva ceasuri; însă când a zărit la picioarele lui o mască de catifea și o batistă boțită; când a văzut mai ales și pe masă un șal nou, atunci și-a adus aminte de rămășagul ce făcuse cu femeia lui și a înțeles că acel domino plăcut și elegant nu a fost altă persoană decât singură ea.

A., văzându-se înșelat cu atâta istețime, a luat șalul în mână și a intrat în iatac; femeia lui era încă culcată și, cum l-a văzut, a început a râde din toată inima.

— Cum ai petrecut astă noapte? l-a întrebat ea.

— Am pierdut un șal, dar am câștigat o bună lecție de care mi-oi aduce aminte cât oi trăi.

Nu am trebuință să mai adaug că pacea s-a încheiat între amândoi prin o dulce sărutare.

* *
— Boieri d-voastră, zise judecătoriul, de vreme ce ne-am pus pe povestit, am să vă spun și eu o anecdotă judecătorească foarte curioasă: Logofeția Dreptății, în pricina căminarului…

— Destul, destul! strigarăm cu toții și lumânarea se stinse în ciuda judecătorului.

De-abia puseserăm capetele pe perne, de-abia începuse somnul a ne fura și iată că unul din noi se scoală iute, strigă cât poate să ne trezim, aleargă prin cameră, aprinde lumânările, face în sfârșit o zvoană atât de mare, încât cu toții sărim din paturi, socotind că s-a aprins mănăstirea sau că ne calcă tâlharii.

— Ce este? îl întrebăm.

El însă cu o față liniștită ne poftește foarte serios să ne aprindem ciubucele și să ne așezăm grecește pe divan. Fieștecare din noi, jumătate speriat, jumătate râzând, urmează după poftirea lui; toți ne punem în rând ca niște boieri divăniști, și tulburătorul atunci, luând un aer de Mirabeau, ne zice:

— Boieri dumneavoastră, trebuie să vă mărturisesc că orice întreprindere neîmplinită din partea unui om mi s-a părut cea mai vie dovadă de slăbiciunea caracterului s[…]n urmare noi patru, care ne-am pus viața în primejdie, ca să vedem portretul domnului Alexandru Lăpușneanul, suntem amenințați de a fi cuprinși în categoria mai sus pomenitului, adică a omului fără caracter, de vreme ce proiectul nostru a picat în apă sau, mai bine zicând, a rămas baltă. De datoria noastră este dar a face toate chipurile spre a scăpa de o astfel de rușine; și eu vă propun, onorați boieri, să întreprindem o faptă mult mai îndrăzneață decât cea dintâi, adică să ne hotărâm a merge la Ceahlău, spre a ne agăța pe vârful lui. Acolo, fiecare va fi liber a improviza fel de fel de ode, elegii sau alte asemene parascovenii și bocituri poetice, și pe urmă va putea întrebuința tot acea libertate spre a se da de-a rostogolul până în vale, pentru deplina sa încredințare că pământul are o mare atragere asupra atomilor și că e mult mai lesne a cădea decât a se înălța… Cine din d-voastră primește propunerea mea să ridice mâna.

Opt mâini deodată s-au ridicat în aer, și o salvă de bateri în palme au adeverit primirea noastră. După această seanță parlamentară, toți ne-am dus la culcat și pân-a doua zi ne-am îngânat cu o mulțime de visuri ciudate. Lucru de însemnat. Toți am visat apa Bistriței!

Când se revărsau zorile, noi ne și luaserăm ziua bună de la sf.sa egumenul, ce ne ospătase atât de bine, și ne agățam voioși pe cărarea îngustă care suie dealul Grohotișului. Trăsura noastră se auzea durduind în fundul văii pe pietrișul pârâielor, și pocnetele biciului vizitiului răsunau din stâncă în stâncă, din deal în deal, din codru în codru, ca niște împușcături de pistoale. Noi însă ne suiam mereu cu ciubucele de-a umeri, strigând, râzând, chiuind prin codru, pocnind în frunze, plecând crengile alunișilor, făcând nebuniile ce ne treceau prin cap, fără a ne îngriji de prăpăstiile grozave pe lângă care șerpuia cărărușa. Trebuie însă să mărturisesc că negura ce acoperea muntele ca un văl vânăt ne oprea de a vedea cu ochii primejdia acelui drum. Cu cât lumina se ivea pe cer, aburii de prin fundul văilor se ridica în văzduh și da lucrurilor o privire fantastică. Când și când, un stejar nalt, răzbătând pâcla, ni se arăta ca o nălucă din altă lume, cu brațele întinse, cu trupul învăluit de un giulgiu alb; și din vreme în vreme câte un vultur speriat bătea din aripi și se izbea în sus, umplând codrul de țipete furioase.

De mult mergeam, iar vârful Grohotișului nici că se mai zărea.

— Măi fraților, zise unul din noi, cine din voi are arme cu el?

— Eu, răspunse altul; am un pistol mic.

— Și ce-ai face cu pistolul dacă ne-ar ieși un urs înainte?

— Auzi întrebare! Aș trage în el.

Cel dintâi clătină din cap, zicând:

— Să dea Dumnezeu! dar pare că n-aș crede. Mulți voinici se arată după bătălie, dar și mai mulți se arată înainte. Nu râdeți și ascultați mai bine ceea ce mi-a povestit un moșneag de la Vrancea; pe urmă vă veți încredința dacă îi vine cuiva în gând să tragă cu pistolul sau cu pușca, când i se întâmplă să se găsească bot la bot cu un urs care nu înțelege de diha, Catrino. Nevasta unui pădurar se dusese într-o zi prin codru, să culeagă fragi; cum culegea, biata femeie aude mornăind la spatele ei, se întoarce iute, și ce să vadă?

O dihanie fioroasă, un urs grozav de mare ce se ridicase pe două picioare și da din cele dinainte, ca și când i-ar fi făcând semn să vie ca să-l sărute. Femeia nu-și pierdu cumpătul, ci, răcnind o dată din toată puterea, îi aruncă coșciugul cu fragi în cap. Ursul meu, rușinat, se vede, de o primire atât de rea din partea sexului frumos, se duse fugind să-și ascundă rușinea în fundul codrilor, și pădurărița, pe de altă parte, își luă iute tălpășița, după cum zice vorba, și pân-acasă ținu numai o fugă; însă cum a ajuns a și picat la pat bolnavă de friguri. Câte babe din sat, toate au descântat-o, au căutat-o, dar degeaba, căci mergea din zi în zi mai r[…]n sfârșit, o cloanță bătrână o sfătui să se afume cu păr de urs, zicând că nu era alt chip de scăpat. A doua zi de cu noapte pădurarul, luând pușca pe spate, se porni în codru ca să-i aducă păr de urs; el se suia pe o cărărușă îngustă ca aceasta a noastră și gândea întocmai ceea ce gândim noi acum, adică: cum să facă și ce să facă dacă s-ar întâlni cu o jiganie mârâitoate. Tot mergând și gândind, iată că ajunge la vârful dealului, ce era foarte greu de suit, de pildă ca piscul pe care ne agățăm noi acum, și cum se urca pe brânci, deodată se lovește cap în cap cu un urs…

— Iaca ursul! a strigat deodată cel ce mergea înaintea noastră pe cărare și s-a oprit tremurând ca o vargă. Acest țipăt ne-a înfipt pe loc, și ochii noștri s-au țintit înainte asupra unei matahale negre ce se zărea de-abia prin pâclă. Cel ce avea pistolul îl uită frumos în buzunar, și nimănui nu-i veni în gând ca să îndemne a se înarma cu el. Din norocire acea grozavă matahala a început a șuiera peste puțin, căci nu era altă decât un român care sta lungit pe iarbă. Mare rușine ne-a cuprins atunci pe toți, aflând că ne speriaserăm degeaba și mărturisesc cu umilință că din galbeni la față ce eram, ne-am înroșit ca niște demoazele de pension.

— Iată, domnilor, ne-a zis atunci povestitorul, iată cum se face că-și uită cineva armele-n brâu la vreme de nevoie. Nu mai am trebuință dar a urma istoria pădurarului.

Acolo era tocmai vârful Grohotișului. Ne-am pus jos să ne odihnim, și în vreme de jumătate de ceas am stat față la una din cele mai frumoase priveliști. Razele soarelui începeau a răzbate printre copacii de pe creștetul munților și dau negurii ce-i cuprindea o vopseală roșietică; iar în fundul văilor, unde pâcla era încă deasă, abia se zărea, ca printr-un vis, apa Bistriței, ce părea ca o dungă albă. Acea dungă se făcea din minut în minut mai lată și mai limpede; și, deodată, când soarele s-a ivit pe cer, umplând toată întinderea de lumină, deodată frumoasa vale a Bistriței a sticlit ca o panoramă, cu râul său repede, pe care se coborau vreo câteva plute, cu munții nalți și tufoși ce o împrejură, cu satele sale semănate pe costișe ca niște jucării și, într-un cuvânt, cu tot farmecul care împodobește natura sa mândră și sălbatică. Nu voi uita niciodată impresia ce am primit la acea minunată priveliște!

Admirarea noastră negăsind cuvinte ca să se tălmăcească, s-au răsuflat prin vro două duzine de a! și de o!, care s-au ridicat spre ceruri ca niște imne de laudă.

Multe soiuri de peisaje am văzut prin deosebite țări, dar rareori am întâlnit acea frumusețe măreață și sălbatică, prin care se deosebesc munții Moldovei. Acole pământul, codrii, stâncile, pârâiele sunt încă în starea primitivă a naturii și nicăieri nu se vădește mâna omului cu prefacerile ei urâcioase și prozaice. La munte omul este mai simplu, viața lui este mai în liniște, năravurile sunt mai nevinovate. Munteanu-i curat la suflet, liber la gând și la vorbă și verde de trup ca brazii sub care trăiește. Munteanca-i naltă de boi, albă, veselă, sprintenă, isteață și frumoasă. Cum să nu-ți bată inima de bucurie și de mulțumire în sânul unor locuri atât de mărețe și de poetice, locuite de un neam de oameni a căror înfățișare îți umple ochii și sufletul! locuri pline de aducere aminte a strămoșilor noștri, de povești fantastice și mai ales de doine armonioase!

Multe mici întâmplări am avut pân-a nu ajunge la Ceahlău; dar cadrul acestui articol nu mă iartă a le povesti pe toate. Voi trece dar sub tăcere întâlnirea noastră cu o tânără și frumoasă româncă, ce se suia călare la munte și care, auzindu-ne cântând un cântec vechi:

Ia-mă, leliță, călare,
Că nu mai pot de picioare,
Și nu pot merge pe jos
Că mi-i drumul zgrunzuros…
ne răspunse râzând și totodată cântând:

Eu, puiule, te-oi lua
Când a face plopul pere
Și răchita micșunele.

Asemene nu voi pomeni nimic despre nedelicatețea unui cârd de boi de frunte, care, întâlnindu-se cu noi pe podul de la Răpciune, vroia numaidecât să ne arunce cu coarnele în Bistriță, sub cuvânt că boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor și feciorilor de boieri, fiindcă și ei au fost feciori de boiieri, și că astăzi sunt boi întregi.

Tot asemene voi păstra cea mai adâncă taină asupra unui război omeric ce am avut cu niște amazoane în catrințe, care culegeau poame într-o livadă și care, văzându-ne că sărim peste gard și că ne înaintăm spre ele ca niște zmei, spre a le lua câteva poame, au început a ne împroșca cu coarne, râzând și strigându-ne: „Nu șuguiți, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte”. Noi am răspuns cu mărinimie că nu suntem însurați și am dat înainte întocmai ca un zid de aramă, făr-a ne îngriji de glonțurile și ghiulelele ce plouau asupra noastră; zic ghiulele, pentru că fetele, văzând eroica noastră îndrăzneală, începuseră a adăuga și mere pe lângă celelalte mai mici împroșcături de care se slujeau în sistemul lor de bătălie. Atacul nostru a fost vrednic de admirare, dar și apărarea fetelor merită nu mai puține urări de glorie; și găsesc de datoria mea a mărturisi că, dacă amazoanele noastre nu și-ar fi mântuit proviziile de război, biruința ar fi plecat în partea lor.

Lupta se sfârși în favorul nostru. Noi, însă, ca niște biruitori cu inimă măreață, departe de a pune sub robie pe frumoasele dușmance, le-am lăudat, le-am mângâiat, le-am dat câte o frățească sărutare și pe urmă ne-am urmat drumul nostru, fără a fi mai fuduli decât înainte, dar mult mai voioși la suflet, pentru că fetițele:

Erau mândre, mândrulițe,
Cu flori galbene-n cosițe,
Cu flori roșii pe gurițe;
Ș-aveau glas de păsărică,
Ș-aveau ochi de porumbrică,
Ș-aveau suflet de voinică.

Mă voi grăbi a ajunge la schitul Hangului, pentru două pricini de căpetenie, adică: foamea și osteneala. De două ceasuri de când ne primblam apostolicește prin dealuri și prin văi, nu ne hrănisem decât cu priveliști poetice și cu aer curat; aveam deci toată dreptatea de a dori o gazdă bună și o masă creștinească, precum le-am și găsit la maica M. Ce folos, însă! c[…]n ziua aceea eram goniți de o soartă poznașă, care avea de gând să ne prefacă în antropofagi.

De-abia începuserăm a ne odihni puțin, pregătindu-ne fălcile cu sperarea unui borș călugăresc, când iată, nu știu cine se apucă de pomenit schitul Durău, zicând că se găsea cale de jumătate de ceas numai de locul unde ne aflam, și noi îndată, ca niște nebuni, uitând și foamea, și masa ce se gătea, fără a ne îngriji nicidecum că amurgise, îndată, zic, ne și pornirăm spre Durău, cu hotărâre să ne întoarcem mai târziu la Hangu. Judecătorul însă, mai cu minte decât toți, rămase și ne dovedi încă o dată prin această faptă înțeleaptă că în privirea științei mulțumirilor trupești, superioritatea spiritului judecătoresc asupra celui poetic este netăgăduită și că deosebirea între amândouă este ca de la pământ la cer.

În vreme de jumătate de ceas voiajul a fost destul de vesel, mai ales că Ceahlăul ni se arăta n toată mărirea lui, ca un uriaș ce și-ar fi întins capul pe deasupra munților ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari și codrii sălbatici de pe coastele lui, și numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creștetul său, era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul din noi, privind Ceahlăului în minutul acela, îl asemănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur; altul iar, țintindu-și ochii asupra Panaghiei, ne ținu un cuvânt foarte tainic în înțelesul lui, vroind a găsi oarecare asemănare între ea și legea creștinească, care a ieșit din întunecimea păgânismului plină de lumina adevărului…

Stânca se pierdu în umbră foarte apropo pentru orator. Noi însă începeam a ne căi că ne porniserăm de la Hangu, fiindcă noaptea se îndesa la tot pasul și că de-abia mai puteam cunoaște drumul și bolovanii ce slujeau de punți firești pentru trecerea pârâielor.

Nu am trebuință să mai adaug că ne-am rătăcit. Lucrul acesta, deși cu adevărat nu ni s-ar fi întâmplat, totuși l-aș iscodi din capul meu pentru interesul acestei povestiri; că în ziua de astăzi, o primblare la munți, fără cea mai mică rătăcire, pare ca o călătorie pe marea furtună sau ca o nuntă fără lăutari. Poftesc dar pe onorații cititori, iubitori de adevăr, să binevoiască a-și închipui trei tineri zdrobiți de osteneală, șovăind pe la guri de prăpăstii adânci ca niște umbre rătăcite pe malul Aheronului și neavând altă sperare înaintea ochilor decât de a petrece o noapte flămândă în adunarea urșilor și a mâțelor sălbatice.

Poziția noastră era cât se poate de urâcioasă; însă providența, care se îngrijește de soarta celor buni și nevinovați, binevoi a ne socoti și pe noi din numărul acestora, și ne trimise întru ajutor un cioban tânăr și voinic, care ne sluji de călăuză până la Durău.

Ajungând însă acole, soarta ne dete cea de pe urmă și mai grozavă lovitură. Egumenul se dusese la târg, luând și cheile de la cămară!

Am rămas trăsniți pe loc când am aflat această veste înfricoșată; și unul din noi s-a culcat cu fața în sus, zicând că a și murit. Dacă ceream ceva, călugării ne răspundeau:

— N-avem nimic, fiilor; noi suntem niște sărmani ce ne ținem numai cu Domnul.

— N-aveți măcar o picătură de vin?

— Nu, fiilor, nici vin, nici mângâiere! Prin mângâiere călugării înțeleg rachiul.

— Și cu ce vă hrăniți, părinte?

— Cu Domnul.

Îmi venea să-i strâng de gât în numele Domnului. Am stat puțin să mai prindem la putere și, vizitând din fugă mănăstirea, ne-am pornit înapoi spre Hangu, întovărășiți de un călugăr ce-l luasem să ne arate drumul și care ducea în mână un fanar aprins. Tovarășii mei, fiind mai buni de picior decât mine, mergeau pe jos înainte, cântând Marseillaise: Allons enfants de la patrie, iar eu îi urmăream de departe pe un cal fără șa, ce găsisem la poarta schitului și care, nesuferind frâul, căci era sălbatic și iubitor de libertate, se lăsa să-l cârmuiesc de o funie sadea, ce-i legasem de gât mai mult spre podoaba lui.

Nu voi uita cât oi trăi acea primblare fantastică prin întunericul codrului; toate lucrurile ce ne înconjurau luau o privire sperioasă sub razele luminii fanarului; iar mai ales umbrele noastre, prin mișcările lor deosebite, produceau o fantasmagorie cumplită. Ori încotro ne uitam, părea că se ridică înaintea noastră tot uriași; mii de arătări treceau iute aproape de noi, fugeau de se ascundeau în fundul codrului și apoi iar se iveau și iar piereau în văzduh.

Freamătul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori și mă făcea să-mi închipuiesc că auzeam șoapte jalnice din altă lume.

Mai cu seamă când țipa în depărtare vro bufniță speriată, atunci simțirile mi se exaltau atât de mult, că mă credeam alungat de duhuri adevărate; părea că le vedeam cum mă îngânau și cum căutau să mă rătăcească în sânul codrului. Se vede că foamea are multă înrâurire asupra închipuirii; sfătuiesc deci pe poeții noștri să facă dietă douăzeci și patru de ceasuri când or vrea a se apuca de vro compunere.

Cum mergeam cu toții pe lângă călugăr, ascultând cu luare aminte o istorie de hoți ce ne povestea, și pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voi povesti-o și eu altă dată cititorilor mei, deodată zărirăm înaintea noastră un foc mic, care se leg[…]n văzduh cu o mișcare regulată ca o limbă de clopot. Am întrebat pe călugăr ce putea să fie, dar pân-a nu apuca el a ne răspunde, ne trezirăm față-n față cu un român ce ținea un lemn aprins în mână și pe care-l clătina necontenit dinaintea lui, pentru ca să cunoască drumul.

— De unde vii, Gheorghe? îl întrebă călugărul.

— De la hora din sat, părinte; am cântat din cimpoi pân’ ce-a înnoptat bine; și acum mă duc la stână în deal.

Auzind vorbă de cimpoi și de horă, m-am apropiat de cioban și l-am îndemnat să ne cânte o doină; îndată el și-a scos cimpoiul din desagi, l-a umflat, l-a pregătit și, rezemându-se de un brad, a început a suna cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume: doina de la munte, acea melodie curat românească, în care toată inima omului se tălmăcește prin suspinuri puternice și prin note dulci și duioase; doina jalnică, care face pe român să ofteze fără voie, și care cuprinde în sânul ei un dor tainic, după o fericire pierdută. Eu, de câte ori aud doina, îmi pare că aud Moldova plângând după gloria sa cea veche.

După ce sfârși, îl rugai pe cioban să cânte și din gură; și el, împreunându-se cu cimpoiul, începu, cu un glas limpede și puternic, a cânta următoarele versuri pe muzica doinei:

Frunză verde de alună;
Trece voinicul pe lună
Și codrul voios răsună.
Trece hoțul șuierând,
Pe cărare coborând
Și din frunze împușcând.
Măi voinice, voinicele,
Ia-ți tăișul de plăsele
Și cea durdă de oțele,
Că se primblă jos, în vale,
Trei desagi plini de parale
Și nu le stă nime-n cale.
Frunzuliță de brad mică,
Iese hoțul din potică,
Fără grijă, fără frică,
Și le zice: „Cale bună!
Unde mergeți împreună,
Dragii mei, noaptea pe lună?
Decât în curtea domnească,
Sau în punga ciocoiască,
Mai bine-n cea voinicească.”
Frunză verde stejar tare,
Hoțul intră-n codrul mare,
Cu desagii de-a spinare ș.c.l.

Nu am trebuință să mai descriu mulțumirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții, în mijlocul unui codru. Tot acela ce simte în pieptul său o inimă de român mă va înțelege de la sineși.

Puțin mai târziu ne găseam împrejurul unei mese mult dorite, în schitul Hangului, mâncând întocmai ca lupii din Valahia și binecuvântând ospățul creștinesc al maicei M. A doua zi de dimineață eram pe drum întorcându-ne la Piatra, fiindcă judecătorul ce era cu noi trebuia să se afle numaidecât seara pe scaunul judecătoriei, pentru ca să hotărască soarta unui împricinat. Ne întoarserăm deci la Piatra în brișca numitului Temiso-fiu, precum ar zice oarecine, trudiți ca vai de noi și făcând o mie de meditări triste asupra deșertăciunii omenești și asupra soartelor rele, care se amestecă în planurile oamenilor, le încurcă, le împiedică și le prefac după capriciile lor.

Noi ne-am pornit de la Piatra ca să vedem portretul domnului Alexandru Lăpușneanul; ne-am pornit de la Pângărați cu gând să ne suim pe Ceahlău, și nici un proiect, nici celălalt nu l-am putut împlini. Așa sunt mai toate proiectele omenești, mai ales acele ce se ating de voiajuri. Le faci iarna, și cum răsare soarele de primăvară se topesc ca omătul.

(Propășirea, 1844)

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »