I
Pentru a judeca și a prețui meritul unui autor, trebuie a cunoaște bine timpul în care el a scris, gradul de cultură a limbii în care el a fost îndemnat a scrie și dificultățile de tot soiul, prin care geniul său și-a făcut drum pentru ca să iasă la lumină. Să vedem dar în ce epocă C. Negruzzi a creat pe Aprodul Purice și pe Alexandru Lăpușneanu, acest cap d-operă de stil energic și de pictură dramatică, în ce epocă el a tradus cu atâta măiestrie Baladele lui V. Hugo și a compus acea colecție de Păcate ale tinereților, ce sunt de natură a pune pe C. Negruzzi în pleiada de frunte a literaților români.

A sosi pe lume într-o țară liberă și civilizată este o mare favoare a soartei; a găsi în acea țară o limbă cultă și avută, pentru a-și exprima ideile și simțirile, este un avantaj imens pentru acei chemați a culege lauri pe câmpul înflorit al literaturii. Un geniu muzical are facilitatea de a produce efecte admirabile de armonie atunci când el posedă instrumente perfecționate; un cultivator harnic și priceput are posibilitate a produce mănoase recolte pe locuri deschise, ce au fost nu de mult acoperite cu păduri spinoase; însă dacă meritele acelui muzic și ale acelui cultivator sunt demne de laudă, nu se cuvine oare cunună de lauri acelui care a inventat și perfecționat instrumentele armoniei, nu se cuvine un respect plin de recunoștință curajosului pionier care a abătut pădurile sălbatice și a pregătit pământul pentru holdele viitorului? Demnul de multă regretare C. Negruzzi a fost unul din acei pionieri literari din România care a înzestrat patria lui cu produceri atât mai prețioase, că ele au fost rodul unui timp contrar dezvoltării spiritului.

Iată un tablou fidel al timpului în care C. Negruzzi a viețuit, a luptat și a produs. El va părea fabulos în ochii oamenilor tineri din generația actuală; însă mulți sunt încă în viață care îl vor recunoaște și-l vor declara exact. Acel tablou arată societatea semiorientală în care C. Negruzzi s-a găsit rătăcit chiar la primii pași ai juneții sale, el, ce avea o inimă fierbinte și un spirit luminat de razele soarelui occidental.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

I

D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.

Ăst cămin fusese odinioară cu rost pe când trăia jupân Kivu. Fusese chiabur răposatul, dar biata Kivuleasă, rămasă singură, ca femeia, a luptat cu inima, iar nu cu gândul. S-a prăpădit cu firea, că Sultănica ajunsese fată mare.

Dar când e să-i meargă rău omului, pe orice-o pune mâna să sparge.

De câte ori n-o podideau lacrămile pe biata bătrână, privind acareturile mari, dar pline de sărăcie și de pustiu… Nu cerea de pomană… da’ și viața de azi până mâine viață e, or foc?

Doi juncănași, o vacă, doi cârlani, zece oi ș-un berbec e sărăcie lucie la o vatră de care alt’dată țineau opt perechi de boi ungurești, șase vaci cu ugerul cât căldarea, nouă cai iuți ș­o turmă de oi, ce umplea valea râului de behăit când coborau dinspre munte.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Povestiri
Comenteaza! »

Zița, tânără și, cum sunt îndeobște româncele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandri și Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii și mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicatețea lor, pe urma „luptei pentru limba românească”, dusă acum douăzeci de ani cu un neuitat brio patriotic, și s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admirația lor gingașă, pentru Bernstein-Bataille și Prevost-Bourget. Iar nepoții participă adesea activ la producția literară română, chiar când sunt fii și fiice de oameni cu stare; sau cel puțin cunosc, urmăresc și încurajează cum pot literatura românească produsă de vreo două decenii încoace. Totuși, lecturile lor favorite și inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde – în scurt: catalogul de la „Mercure de France”. La care se adaogă pentru cei cu gustul grav și puternice trebuințe de idei: Barbusse și Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nțelege, expresioniști.

Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui cele mai energice și hotărâtoare. În așa situație, Caragiale s-a învechit grozav, disproporționat față de timpul în care a trăit și a scris. Dar de învechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară, Eseuri
Comenteaza! »

Fragmente din volumul “Arta prozatorilor români” de Tudor Vianu (Editura Albatros, Bucureşti, 1977), despre Alexandru Odobescu (23 ianuarie 1834 – 10 noiembrie 1895):

„Proza lui Al. Odobescu a trecut multă vreme drept punctul culminant al artei româneşti de a scrie. Şcoala secundară şi chiar generalizările criticii literare au menţinut părerea că Odobescu este stilistul prin excelenţă al literaturii noastre. Şi, fără îndoială, Al Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginaţiei şi cu un incontestabil simţ muzical, un scriitor erudit, căruia îi stăteau la îndemână multe modele, mai cu seamă din sfera clasicismului, şi un povestitor căruia, în momentele cele mai bune, nu-i lipseau umorul şi sfătoşenia.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
Comenteaza! »

Ca orice cugetător solitar şi statornic, visam cândva să mă stabilesc în Capitală. Aglomeraţie cam mare pentru o sihăstrie, nimic de zis. Dar eşti aproape de edituri şi redacţii vestite. Locuri binecuvântate, unde poţi descărca în fiecare dimineaţă tot ce ai cugetat noaptea trecută. Viaţa mi-a făcut însă o frumoasă surpriză, detaşându-mă dincolo de Styx, adică tocmai la Petroşani. Am ajuns în Valea Jiului, teritoriu frământat social şi tectonic, căruia unii nu-i acordă nici măcar statut de provincie.

Mie îmi place mult acest loc. Contrar opiniei unor analişti superficiali, Valea Jiului este o zonă de mare profunzime. În mină, la o mie de metri adâncime, ochiul profan vede doar întunericul, materializat în cărbune. În schimb, gânditorul subtil discerne imediat codrii pietrificaţi ai altor ere, în care fizicul aproape că se pierde, copleşit de metafizic. Nicăieri nu poţi coborî în timp mai profund ca în Valea Jiului. Dumnezeu a plasat Raiul în cer, iar Iadul undeva sub pământ. Nu întâmplător, ocnele au fost desemnate în trecut ca locuri de penitenţă. Aşadar, munca în subteran este grea şi umilitoare. Unii cred că oamenii se coboară atât de jos numai pentru a se spăla de păcate. Sunt galerii în care muncitorul transpiră un litru pe oră. E uşor de socotit, metaforic vorbind, că din adâncuri izvorăsc râuri mari de sudoare, care au pus ani mulţi în mişcare morile poeziei militante.

7 voturi

Încarc...

Publicat de Valeriu Butulescu in Tablete, Umor
1 comentariu »

Frontiere între cei din comunism şi cei de azi. Frontiere între cei ce conduc astăzi şi cei de „jos”. Totul într-o încleştare de moarte şi viaţă. Ieri, pentru funcţii cu şpagă şi plocoane, astăzi pentru vile, terenuri, case şi viloaie. Miniştrii ieri „copletau” (ziceau că nu fură), astăzi au fãcut tarabă pe holurile monstruosului palat Ceauşist, pe terase, prin vile, la chefuri sau în palate personale.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
1 comentariu »