„Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate.” Așa scriau pe vremuri oameni evlavioși și gingași la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o „concepție unitară de viață”. În amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, același punct de vedere nobil, cum se zice, și sublim. Eu cred că față de păreri ca aceste, mai mult pioase și binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit cu oarecare băgare de seamă, și fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu educație nu-i strică să audă, chiar și mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea și fără hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari și biografi este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu-știu-ce-uri solemne, de o eleganță intelectuală foarte îndoielnică.

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puțin dispuși să admită o puternică influență a bolii asupra producției lui Maupassant. Obișnuit este să se dea o prelungită admirație incomparabilei sale obiectivități, și se acordă numai că, în operele din urmă, apare un caracter oarecare sentimental și duios; ori încă poate: că boala i-a sporit pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Hölderlin, excelentă chiar și în părțile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui Maupassant : „În nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică”. Iar mai departe: „Pe când schița fantastică Sur l’eau, din 1881, este încă solid compusă, simplu și lucid scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări și interjecții directe ale autorului. În Horla (1887), și încă mai mult în Qui sait (1890), repetările, întrebările, suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacție, a acelorași cuvinte cu greu găsite ne aduce aminte de perseverențele verbale ale oamenilor beți”.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Epigrama, cu drăcuşorii ei,
Se duelează-ntruna.
Zeiţa-i – Mătrăguna!*
Sar din săbii şi peniţe doar… scântei.

*Atropa Belladonna sau Carmen, trimisă pe pământ, cu mulţi drăcuşori, să ne veselească, să ne corecteze viciile prin satiră şi umor, că prea amărâţi şi prea înfumuraţi din cale afară suntem.

P.S. Dar mai e o Zeiţă în ceruri, cu aia eu contactez.

* * *
Zeiţa Epigrama şi… drăcuşorii ei sau Globul Pătrat cu unii tipi de pe el, cu marile lor succese la Concursuri Naţionale şi Internaţionale de Humor şi Neumor, menţionaţi  cu multiple premii Grand Prix, că nu-s chiar toţi aşa ca ei, ci selectaţi din toate colţurile Globului Pătrat – despre toate acestea – mai jos.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Mihai Cucereavii in Epigrame, Umor
52 comentarii »

Am socotit potrivit ca în fruntea listei epigramiştilor beneficiari ai atenţiei lui Cincinat Pavelescu să fie cei cărora li s-au dedicat mai multe epigrame. Printre aceştia se numără, după câte am constatat, nepotul său, Mircea Pavelescu, născut în 14 octombrie 1908, când Cincinat Pavelescu avea 36 de ani, iar Ion Pavelescu – deasemeni unchi – avea 19 ani.

Anii au trecut, Mircea a crescut şi, precum cei doi unchi ai săi, a devenit poet scriind – după cum arăta G. Călinescu – «o poezie fantezistă firească şi graţioasă (Pasărea Paradisului), adevărat jurnal de bord liric, străbătut de o ştrengărească melancolie».

Ca şi cei doi unchi ai săi, Mircea se apropie de epigramă şi e de presupus că îşi încearcă pana şi talentul în catrene adresate cel puţin unuia dintre dânşii. Rezultă o luptă epigramatică în care el trebuie să facă faţă singur săgeţilor trase de cei doi versaţi şi deosebit de talentaţi înaintaşi ai săi.

2 voturi

Încarc...

Publicat de Gheorghe Culicovschi in Epigrame, Umor
Comenteaza! »

La capătul lunii mai din primăvară am cioplit masa mea dintr-o boabă de cafea, decor tocmai potrivit şi neapărat necesar într-o şuetă despre contabilitatea evenimentelor trecute prin primavară.

Amfitrioana dimineţii lipsă din calendarul lui aprilie trecut este astăzi o decupată zeiţă amorfă din povestea de marmură albă, rămasă surplus din numărul de trepte ce dau spre tărâmul grădinilor Edenului.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
Comenteaza! »