Departe-n largul mării apa e albastră ca albăstrelele și limpede cum e cristalul, dar e și foarte adâncă, atât de adâncă încât nici o ancoră nu poate ajunge până la fund; ar trebui să pui o mulțime de turnuri de biserică, unele peste altele, ca să ajungi de la fund până la luciul apei.

Să nu credeți însă că acolo nu-i decât nisip și mâl; nu, acolo cresc copaci ciudați și ierburi ciudate, și tulpinile și frunzele lor sunt așa de mlădioase încât se clatină la cea mai mică mișcare a apei, parcă ar fi vii. Toți peștii, mici și mari, se strecoară printre ramuri cum se strecoară păsările prin văzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul împăratului mării; zidurile sunt de mărgean și ferestrele înalte și arcuite sunt de chihlimbar străveziu; acoperișul e făcut din scoici care se deschid și se închid după cum se mișcă apa. Și în fiecare scoică e un mărgăritar de preț; numai unul și ar fi destul să împodobească măreț coroana unui rege.

Împăratul mării era de multă vreme văduv și casa i-o ținea mamă-sa, bătrâna. Era o femeie înțeleaptă, dar foarte mândră de neamul ei; purta douăsprezece stridii pe coadă, pe când nobilii aveau numai câte șase. Încolo, era femeia vrednică, mai ales că ținea foarte mult la nepoatele ei, domnițele mării. Acestea erau șase la număr și toate frumoase, dar cea mai mică era cea mai frumoasă dintre toate; pielea ei era gingașă și moale ca o petală de trandafir, ochii albaștri ca niște lacuri adânci, dar, ca și celelalte, nu avea picioare și trupul în partea de jos avea o coadă de pește.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Moara de vânt stătea pe vârful unui deal, mândră la vedere, și mândră de a se arăta lumii.

„Nu sunt deloc mândră,” a zis ea, „dar sunt bine luminată și pe dinafară, și pe dinăuntru. Soarele și luna îmi folosesc în exterior, iar în interior am, în schimb, lumânări cu stearină, lămpi cu ulei și lumânări din seu. Pot să spun că sunt iluminată. Sunt un lucru gânditor, și am fost atât de bine construită, încât mă simt delicios. Am un gâtlej spre piept, și mai am patru aripi amplasate pe cap, chiar sub pălăria mea. Păsările au numai două aripi și sunt obligate să și le care în spate. Sunt olandeză prin naștere, lucru ce pote fi constatat după înfățișarea mea, „o olandeză zburătoare”. Da, știu, olandezii zburători sunt considerați a fi ființe supranaturale, însă eu mă simt cât se poate de normală. Am un balcon rotund în jurul pieptului, și un spațiu de locuit dedesuptul său; aici salășuiesc gândurile mele. Cel mai puternic gând al meu, care guvernează și domnește, este cel numit de ceilalți „Omul de la moară”. El știe bine ce vrea și este stăpân peste făină și tărâțe. Are și o tovarășa ce își spune ei însăși „Mama”. Ea este inima mea. Ea nu umblă aiurea și fără scop, pentru că știe bine ce vrea , știe ce este în stare să facă, și este la fel de delicată că zefirul, însă la fel de puternică că o furtună; ea știe să înceapă un lucru cu grijă, și are felul ei de a face toate lucrurile. Ea este partea delicată a firii mele, în vreme ce tatăl este partea dura. Ei sunt doi și totuși unul; adeseori și spun unul altuia „jumătatea mea”. Cei doi au niște băieței, tinere gânduri, care sunt în creștere. Cei mici păstrează ordinea în toate. De curând, atunci când, în înțelepciunea mea, i-am lăsat pe tată și pe băieți să îmi cerceteje gâtlejul și golul din pieptul meu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, – pentru că ceva din mine nu era în ordine și este bine să te examinezi pe ține însuți,- cei mici au făcut o nemaipomenită gălăgie. Cel mai tânăr a sărit în pălăria mea, și a strigat în așa fel încât m-a gâdilat. Micile gânduri vor crește- știu bine. Și din lumea din afară vin gânduri, și nu numai la fel că ale mele, pentru că, după câte îmi pot da seama, nu pot descoperi nimic asemeni mie. Cu toate acestea, casele fără aripi, ale carori gâtlejuri nu fac zgomot, au și ele gânduri, iar acestea vin la gândurile mele și le iubesc, cum se spune. Este un lucru destul de frumos – da, există multe minunate gânduri.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

„Maupassant a înnebunit fiindcă nu credea în Dumnezeu. Acest nenorocit se îndepărtase absolut, se înstrăinase complet de divinitate.” Așa scriau pe vremuri oameni evlavioși și gingași la suflet. Astăzi s-ar zice poate, de exemplu: Maupassant s-a prăpădit de răul pesimismului, fiindcă n-a putut ajunge la o „concepție unitară de viață”. În amândouă formulele ni se prezintă, cum lesne se poate vedea, același punct de vedere nobil, cum se zice, și sublim. Eu cred că față de păreri ca aceste, mai mult pioase și binecrescute decât inteligente, n-a fost rău că în anii din urmă s-a stăruit cu oarecare băgare de seamă, și fără fraze, asupra bolii lui Maupassant. Cititorului cu educație nu-i strică să audă, chiar și mai des, că nimeni nu poate înnebuni, de-a binelea și fără hiperbolă, numai din desperare metafizică. Iar pentru istoricii literari și biografi este mai de folos, cred, să consulte câteodată psihiatria decât să se încânte cu nu-știu-ce-uri solemne, de o eleganță intelectuală foarte îndoielnică.

Pe istoricii literari îi găsesc, în general, puțin dispuși să admită o puternică influență a bolii asupra producției lui Maupassant. Obișnuit este să se dea o prelungită admirație incomparabilei sale obiectivități, și se acordă numai că, în operele din urmă, apare un caracter oarecare sentimental și duios; ori încă poate: că boala i-a sporit pesimismul. Psihiatrul Wilhelm Lange, care ne-a dat o patografie a lui Hölderlin, excelentă chiar și în părțile curat literare, scrie în studiul său critic asupra psihozei lui Maupassant : „În nuvela Le Horla se aude imbecilitatea paralitică”. Iar mai departe: „Pe când schița fantastică Sur l’eau, din 1881, este încă solid compusă, simplu și lucid scrisă, bucata intitulată Lui, din 1884, cuprinde repetări și interjecții directe ale autorului. În Horla (1887), și încă mai mult în Qui sait (1890), repetările, întrebările, suspensiile se acumulează; iar repetarea, cu evidentă satisfacție, a acelorași cuvinte cu greu găsite ne aduce aminte de perseverențele verbale ale oamenilor beți”.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

În serialul dramatic „Pompierii din Chicago” („Chicago Fire„), Taylor Kinney este Kelly Severide, un locotenent cu atitudine şi aparent imperturbabil, care se luptă cu proprii demoni. Pe micul ecran, Taylor Kinney a apărut în numeroase seriale, printre care: „Trauma” (serial NBC în care a avut un rol secundar), „Jurnalele vampirilor” (în care a fost Mason Lockwood), episodul-pilot al serialului „A Mann’s World” (creat de Michael Patrick King, cu Don Johnson), „Breakout Kings”, „Castle”, „Fără ruşine”, „Jane şi Maura: Detectivi în Boston”, „Cititorii de oase” şi „CSI: New York – Criminaliştii”. A apărut şi în filmul TV „Five”, proiect produs de Jennifer Aniston, Demi Moore şi Alicia Keyes, şi a putut fi văzut în serialul online „Dating Rules From My Future Self”. Pe marele ecran, a jucat în „Misiunea: 00.30 A.M.” (de Kathryn Bigelow), filmul independent „Least Among Saints” (de Marty Papazian) şi scurtmetrajul „Prodigal” (cu Kenneth Branaugh).

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Interviuri, Seriale
Comenteaza! »

Bazat pe cartea omonimă pentru adolescenţi, scrisă de Cassandra Clare, filmul „Instrumente mortale: Oraşul oaselor” („The Mortal Instruments: City of Bones”) vine în premieră pe marile ecrane din ţară, începând cu 6 septembrie 2013.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cinema, Impresii despre filme, Video, Ştiri
1 comentariu »

Vineri, 18 aprilie 2008, ora 19:00, Teatrul Fără Frontiere prezintă în premieră pe ţară, la Teatrul Act, spectacolum „The Mercy Seat / Ziua de Apoi”.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Teatru, Ştiri
Comenteaza! »