Duminică, 1 octombrie 2017, ora 17:00, în Librăria Humanitas de la Cişmigiu, eveniment în cadrul Bucharest Science Festival, drumul în ştiinţă al lui Steven Weinberg, laureat al premiului Nobel pentru fizică în 1979, este subiectul unui dialog între Vlad Zografi (coordonatorul colecţiei de ştiinţă a Editurii Humanitas) şi prof. dr. Mihai Vişinescu (departamentul de Fizica Teoretică, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”).
Regizat, scris și produs de Anca Damian, „Crulic – drumul spre dincolo” a fost din nou premiat la două dintre cele mai importante festivaluri de film documentar din Cehia şi România: a primit East Silver Eye Award, oferit în cadrul celei de-a 15-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Documentar Jihlava, din Cehia, o distincţie ce recompensează „filme documentare creative şi excepţionale din Europa Centrală şi de sud-est” şi Premiul pentru cel mai bun documentar românesc, oferit în cadrul celei de-a 11-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film Documentar Astra, de la Sibiu. „Sper că din lumea de dincolo, cineva zâmbeşte”, a spus Anca Damian la primirea premiilor.
După ce a fost prezentat în festivaluri internaţionale de prestigiu, printre care Festivalul de Film de la Locarno – unde a câştigat o menţiune specială, Namur sau Telluride, „Crulic – drumul spre dincolo”, primul lungmetraj românesc de animaţie din ultimii 20 de ani, intră în cinematografele din Bucureşti din 21 octombrie 2011. Scris, regizat şi produs de Anca Damian, narat de Vlad Ivanov (care a jucat în „Polițist, adjectiv”, „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile” şi „Principii de viață”) şi Jamie Sives (cunoscută din „Clash of the Titans”, „Triage” şi „A Woman in Winter”), filmul spune povestea reală a lui Claudiu Crulic, un român arestat în Polonia pentru un presupus furt, ţinut în închisoare în ciuda probelor ulterioare care arătau că, la data jafului, el nu se mai afla în capitala Poloniei, şi abandonat de toată lumea până la moartea survenită în urma grevei foamei. Concomitent cu lansarea din România, lungmetrajul continuă să fie selectat în numeroase festivaluri internaţionale, unde a fost deja notat ca fiind una dintre peliculele favorite, atât de public, cât și de critici.
– Hei, tu, cel ce te caţeri pe margini de lume şi ne trimiţi lumină prin întuneric, apoi cobori prin razele tale revenind cu aceaşi putere peste vremuri, multe mii, pătrunde în noi ca să răsărim la fel ca tine, în fiecare zi. Tu, de fapt, tot urci! Noi coborâm. Prometeu nu a murit, este tot acolo şi carnea sinelui său sfârşiată, curge peste noi cu durere. Tu trimiţi spre noi dreaptă linie şi noi stăm strâmbi, rotundul fiindu-ne curbura spinării aplecate, spre oameni de întuneric. Învaţă-mă şi pe mine cel ce renasc în fiecare zi, prin cei mulţi, noi cei care sunetul vieţii ţi-l dăruim, ridicând tremurânde gene prin pruncii noştrii cu ochii miraţi pentru prima oară în această lume, spre lumina ta, sămânţă de nou început, să ne trezim într-o zi la fel ca tine şi să avem aceeaşi putere.
Huruitul greu al carului vieţii se poticneşte într-un potir tainic rămas de la Cina cea de Taină, înramată într-o icoană exilată în pustnicie de fiinte ca noi. Este Chivotul încrustat în potir!
Eu, om fără drum, fără paşi scrişi cu urma, trag după mine cu rugăciunea cea de pe urmă, car preaplin cu bucăţi de suflet pansate şi sângerânde, revoltând-mă, rupându-le şi pansându-le sisific iar şi iar, până sângele curge roşu din alb ce-a fost…
Fragmente din „Ciulinii Bărăganului” de Panait Istrati:
„Când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existenţa lor milenară. Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul îşi cam rupe dinţii în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, şi iat-o plecată în ţinuturile calde, căci ei nu-i place muscalul. Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la ţară — ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare aşteptată de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă.”
Încarc...
