Argumentarea este și capitol al politeții.

Suntem învoiți asupra unei parități a noastre cu semenii noștri întâmplători; și această convențiune ne oprește de a lua ton, de a aplica metodă dictatorială, oricum am prețui în realitate persoana celui care ne ascultă sau ne citește.

E bine așa, cât timp zâmbetul nu se face strâmb, și gentilețea vocii nu se înăcrește. Spune vorba veche: diferența naște ostilitate. Există un punct de la care încolo convenția parității și amabilitatea încep a slăbi accelerat.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
1 comentariu »

Pe Ahil îl îmbrăcase maică-sa în haine femeiești și-l ținea ascuns printre fete ca să-l scape de mobilizare. În vremea aceea de vitejie cronică și generală s-a găsit, dar, cel puțin o mamă care să puie mai presus viața decât gloria militară a fiului său. Băiatul însă avea vocație. Când Odiseu, îmbrăcat ca negustor, i-a arătat de o parte arme, de alta podoabe femeiești, Ahil s-a repezit drept la suliță. În el, vitejia era geniu. Și așa Omer a avut pe cine să cânte și să încredințeze dascălilor și școlarilor, spre milenară admirație gramatico-morală. Dar acest erou-model a spus, după moarte, foarte amărât, că mai bine să fii rândaș între vii, decât om ilustru pe lumea cealaltă.

Poetul Minulescu cântă pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici măcar pân’ la Coțofenești. În textul simfoniei sale tricolore cuvântul „lașitate” răsună ca motiv fundamental, cu o consecvență superwagneriană. Dacă și-ar fi adus aminte de vechea prudență a zânei Thetis și de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit mai indulgent poate lașitatea modernă. Mie, cel puțin, acum îndată după lectură, zâmbetul în care-i ținut întreg romanul îmi pare, pe alocuri, pătruns de oarecare asprime… Și alt cusur nu găsesc în această carte splendidă și diavolească.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară, Umor
Comenteaza! »

Haralambie Talpă, „biv-vel-vornic de Țara-de-Giosu”, zice de Kostăkelu, nepotul lui Alecu-Vodă, că a scris „două cărți de ghidușii”, și, cu părere de rău pentru pierderea acelor scrieri, adaogă această înțeleaptă băgare de seamă: „atâtea cărți s-au păstrat din vechime, multe făcute de oameni proști, ca alți proști să se minuneze, și toate numai de jale scriu, ce dacă s-au găsit și un om de duh a scriere, să se veselească și strănepoții, au trebuit să se irosească”.

Însă, zicem noi, multor scrieri ce, lungă vreme, s-au socotit pierdute, învățații cu aprigă cercetare au izbutit să le dea de urmă; și foarte tare rugăm pe Alexandru Teodoreanu, editorul și adnotatorul mult prețiosului „Hronic al lui Vălătuc”, nu cumva să se lase de a le căuta cu neobosită râvnă pe acele ale lui Kostăkelu, încredințați fiind că istețimea firească, cea cu prisos dovedită, a acestui editor nu va lipsi de a-l pune oricând pe căile cele bune. Pân-atunci, să ne bucurăm de ce avem de față.

Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gândul să scrie povestiri humoristice în limbă și în ton vechi românesc. Acest gând e nou în literatura noastră, și această noutate se dovedește a fi valoare serioasă, rod firesc al unui talent energic afirmat.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară, Umor
Comenteaza! »

Cu puține ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repeta amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: „in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding…”

Familiară și sentențioasă, fraza nemțească o auzise el odinioară sunând indulgent și rece, ca o sentință ce-i era cu totul neașteptată; și în luciditatea exagerată a frigurilor celor din urmă Cerna și-o amintea, chinuit încă de neastâmpărul surprinderii amare care-l lovise cu ani în urmă – o impresie ce părea că niciodată nu încetase de a-i fi actuală.

A fost o întâmplare lamentabilă și ciudată.

Cerna ieșise în lume, cu versurile lui entuziaste și oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni și grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi și celui mai simplu naționalism literar român. Trebuiau glorii literare nouă și mari, cu orice preț. Atunci manifestări de talente cât de puțin convenabile erau înălțate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici și școli se sfădeau de la descoperirea lor, sau își făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulații onorabile dar pătimașe.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

„…Când n-ai voie să vorbești decât cu tine însuți, îți pare că ai rămas singur pe lume, că nu ești decât semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăiești într-o lume de surdo-muți, cu care – ceea ce este și mai trist – nu poți comunica nici măcar prin semne… De cele mai multe ori sonoritatea verbală îți încântă auzul, și minciuna cochetează cu adevărul după dispoziția urechii, nu a rațiunii. Liniștea și atitudinea statică însă măresc și mai mult temerea de necunoscut… Zgomotul este mult mai uman decât liniștea… Un concurs înscris te reîntoarce fatal la haosul inform dinainte de creația lumii” (Ion Minulescu, „Corigent la limba română”, București, „Cultura națională”, pag. 101-102).

Practica literară confirmă deplin psihologia și estetica implicată în această mărturisire. Povestirea lui Minulescu este vorbită. Între felul cum vorbește omul, și metoda după care își scrie istorisirile artistul Minulescu nu intervin atitudini, nici de paradă, nici de atelier. Prin înconjurul unor lungi și solide exerciții cu sonoritățile și cu substanța poetică a cuvintelor, acest scriitor a ajuns, cum se zice, să scrie cum vorbește. Abundența comparațiilor apare pe alocuri prea puțin controlată, totuși, comparația ca procedeu general corespunde aici unei trebuințe normale și constante de a-și face gândirea palpabilă continuu.

Astfel, în total, față de cetitori vorbirea lui Minulescu nu-i alta decât vorbirea lui cu sine însuși, cu acei pe care viața îi i-a scos în cale și care alcătuiesc țesutul însuși al povestirii. În sfera și la nivelul care i-au fost sortite, artistul își prezintă amintirile din copilărie și tinerețe cu o naivitate și simplicitate de vorbă echivalente povestirii lui Creangă. Simbolismul de atâtea ori categorisit ca deznaționalizat prin excelență este aici, prin excelență, scriitor român local.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

Zița, tânără și, cum sunt îndeobște româncele noastre, foarte vioaie, a evoluat energic. Stimulată de ambițiile intelectuale ale lui Rică, ea a pătruns, prin Alecsandri și Bolintineanu, până la câteva romane franceze. Copiii și mai ales copilele lor n-au mai cunoscut decât literatură străină. Fetele chiar au suferit probabil, în delicatețea lor, pe urma „luptei pentru limba românească”, dusă acum douăzeci de ani cu un neuitat brio patriotic, și s-au închis desigur cu atât mai îndărătnic în admirația lor gingașă, pentru Bernstein-Bataille și Prevost-Bourget. Iar nepoții participă adesea activ la producția literară română, chiar când sunt fii și fiice de oameni cu stare; sau cel puțin cunosc, urmăresc și încurajează cum pot literatura românească produsă de vreo două decenii încoace. Totuși, lecturile lor favorite și inspiratoare sunt Henri de Regnier, Samain, Verhaeren, Rachilde – în scurt: catalogul de la „Mercure de France”. La care se adaogă pentru cei cu gustul grav și puternice trebuințe de idei: Barbusse și Romain Rolland. Acum în urmă de tot suntem, se-nțelege, expresioniști.

Astfel mi se arată publicul nostru literar de azi, considerat în elementele lui cele mai energice și hotărâtoare. În așa situație, Caragiale s-a învechit grozav, disproporționat față de timpul în care a trăit și a scris. Dar de învechirea operei sale publicul nu-i singur vinovat.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară, Eseuri
Comenteaza! »