5 ianuarie 2017

„Poezie filozofică” de Paul Zarifopol

Paul ZarifopolCu puține ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repeta amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: „in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding…”

Familiară și sentențioasă, fraza nemțească o auzise el odinioară sunând indulgent și rece, ca o sentință ce-i era cu totul neașteptată; și în luciditatea exagerată a frigurilor celor din urmă Cerna și-o amintea, chinuit încă de neastâmpărul surprinderii amare care-l lovise cu ani în urmă – o impresie ce părea că niciodată nu încetase de a-i fi actuală.

A fost o întâmplare lamentabilă și ciudată.

Cerna ieșise în lume, cu versurile lui entuziaste și oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni și grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi și celui mai simplu naționalism literar român. Trebuiau glorii literare nouă și mari, cu orice preț. Atunci manifestări de talente cât de puțin convenabile erau înălțate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici și școli se sfădeau de la descoperirea lor, sau își făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulații onorabile dar pătimașe.

S-ar părea că, o clipă, însuși minunat cumpănitul Maiorescu a greșit la fel, deși nu în aceeași măsură ca ceilalți, în privința lui Cerna. Peste puțin, agerul și recele om a trebuit să se regăsească pe sine, și atunci, neapărat, de la el a venit vorba care trebuia: in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding!… Aceasta desigur însemnează nu doar că gândirea abstractă nu poate fi, ca și orice alt cuprins intelectual, material de artă literară, ci numai că felul acela de gândire ajunge mai lesne tiranic decât un altul, și imperios dă la o parte arta, socotind că o înalță deosebit prin prestigiul pompos al filozofiei sau al religiei.

În Germania, Cerna găsise o hrană hipertrofiantă pentru această prejudecată a unei estetice specific neartistice. Literatura clasică și postclasică a nemților e îmbibată de „poezie” filozofică, și asupra acestui soi de poezie ei au și teoretizat din belșug. „Gedankenlyrik” e termenul în care se rezumă simptomatic această predilecție sau slăbiciune literară; cuvântul și ideea au dat titlu și cuprins tezei de doctor a lui Cerna. De multe ori mi se plângea el că studiile acestea îl abăteau de la poezie până la complectă izolare de dânsa.

Cred mai degrabă că desfacerea lui de poezie era un proces fatal. Poezia lui nu fusese decât produsul acelui frecvent entuziasm tineresc din care se nasc atâtea diletantisme serioase, ce nu se pot rezolva decât în decepții. Tristețile și neliniștile lui nu erau decât semnul unei dezorganizări care începea atunci să i se deslușească. O împrejurare agravantă pentru acest țăran, atât de deștept, inimos și curat la suflet, a fost că vanitățile curioase, de altfel naive și ele, ale unor târgoveți în ceartă mare pe glorie culturală, l-au cufundat cu exagerare în acea tinerească amăgire.

Poezia filozofică reprezintă încă pentru mulți cărturari, îndeosebi pentru oamenii de școală, valoarea literară cea mai înaltă. Acest fel de poezie este serios, și superior instructiv; și foarte mulți profani de tot felul sunt totdeauna gata să profeseze, când vine vorba de literatură, evlavia filozofică a oamenilor de școală. Fără îndoială, nu mai sunt numeroși cei în stare să preconizeze agricultură sau zootehnie în versuri și cu stil figurat; însă nici acest gust chiar nu a pierit până în zilele noastre.

În 1915 s-a premiat nu știu cu ce premiu un poem al fiziologului Charles Richet în onoarea lui Pasteur, și acolo se găsește poezie de felul acesta:

„Comme un fauve assoupli sous la main du dompteur,
„Le microbe feroce obeit a Pasteur.
O nature, o splendeur! Il protege, il vaccine:
Ce mal, c’est le charbon, et ses causes: un bacille”.

Acestea sunt totuși rarități, sau rămân tăinuite, ca opuri literare ale medicilor, inginerilor sau magistraților trecuți la pensie, prin arhivele ateneelor de provincie.

În vremurile vechi de tot ale culturii europene, pe când încă nu se lămurise domeniile vieții intelectuale, își scriau oamenii filozofia, adică știința lor de pe atunci, în versuri. Dar acea filozofie era în bună parte mitologică; stilul ei era esențial și natural poetic, pentru că gândirea de-abia căuta să se desfacă de imagine. Încă de pe vremea lui Aristotel însă această stare de lucruri trebuie să fi fost, pentru unii oameni învățați cel puțin, de mult trecută.

Filozoful acesta, unul din întemeietorii științei și creator al propriului stil științific, critica astfel confuzia pe care o făceau profanii în întrebuințarea cuvântului poet: „adevărat că pe acei ce tratează în versuri vreo parte din medicină sau din fizică lumea îi numește poeți; dar Homer și Empedocles nu au nimic comun decât versificația; de aceea e drept să-l numim pe cel dintâi poet, pe al doilea naturalist mai degrabă decât poet”. Iar patru secole mai târziu, Plutarh refuză poemului filozofic al lui Parmenides calitatea poetică, fiindcă, zice el, poezie fără „mituri” nu se poate. Și „mituri” traducem astăzi potrivit cu „imagini”. Însă didactismul literar nu a încetat atunci; departe de asta!

Clericii din evul mediu, umaniștii și neoclasicismul din veacurile următoare Renașterii au fost stăpâniți de ideea că poezia este un fel de știință – o disciplină academică și un meșteșug cărturăresc. Pentru toate acele vremi poezia didactică era un gen literar de o calitate superioară, mai cu seamă dacă era scrisă în latinește.

Romantismul a răsturnat multe din credințele neoclasice, însă pe poet l-a proclamat profet și mag; și prin aceasta el a dat numai o formulă nouă didactismului moștenit din vechi.

Parnasienii și naturaliștii, îmbătați de splendoarea științelor în secolul XIX, au primit în estetica lor dogma „adevărului”, a rigorii științifice; s-au socotit adică magi științifici, și unii dintre dânșii au înțepenit într-o atitudine solemnă de luminători ai maselor, de umanitari pozitiviști, încarnare nouă și curioasă a clericilor cărturari de altădată; deși pe de altă parte și parnasienii și naturaliștii chiar pregăteau energic emanciparea artei de toate vechile ei tutele.

Încă nu demult, searbădul duhovnic al saloanelor pariziene de acum patruzeci de ani, Paul Bourget, care cumula o estetică de coiffeur-confident cu una de profesor de psihologie, judeca poezia cu filozofică asprime: „în fața poeților, a celor mai tineri dintre ei chiar, se pune întrebarea: cum judecă ei oare viața? ce soluție aduc problemei despre menirea noastră în lume? Despre acestea poeții trebuie să aibă o idee. Ceea ce mă irită, la Hugo și la Gautier, e că ei nu văd această idee. N-au o filozofie și, credeți-mă, nimic nu-i adevărat decât filozofia”.

Mai stăruitor apăruse didactismul cel nou la J. M. Guyau, literato-filozoful ale cărui voluminoase foiletoane le sorbea tineretul, totodată umanitar și slăvitor de știință, care încarna entuziasmele inevitabile pe la anii 90 ai veacului trecut. Guyau a fost, incomparabil, omul diletanților. Gândirea lui era o gelatină trandafirie: Arta este viața. Arta este iubire, este simpatia universală – Morala este Viața și celelalte – Iubirea este viața, Iubirea este Știința – Iubire, Artă, Viață, totuna, un Tot sublim. Această manieră generoasă de a filozofa plăcea pe atunci la nebunie. Unii dintre noi își mai aduc aminte probabil teza de doctorat în care Jean Jaures, tribunul dulce și sonor de mai târziu, rezolva cu umanitar avânt problema existenței lumii exterioare, invocând tocmai fericita întâmplare că oamenii se iubesc așa de frumos unii pe alții.

Guyau respinge hotărât poezia care nu vrea să fie decât „un joc de imaginație și de stil”, „țesătură strălucită de ficțiuni care n-ar avea nimic a face cu știința și filozofia”. O asemenea idee despre poezie „răpește artei orice seriozitate”, o face incapabilă „să-și țină rangul în fața științei”… Vorbind așa, el spune tot ce trebuie spus. Nu toți cei ce făceau teoria despre artă au vorbit tot atât de pe față ca Guyau; și încă mai puțin acei care au venit de atunci încoace. Curajul de a evalua arta numai din punct de vedere pedagogic sau civic a slăbit și slăbește continuu în zilele noastre.

De la o vreme, arta nu mai vrea să știe de nici un jug, și toate silințele artiștilor tind fatal să dovedească specificitatea și independența ei față de rudele care au epitropisit-o până deunăzi. Dar cetățenii care fac teorie și critică de artă au rămas, ca de obicei, în urmă; și astăzi, cu o grimasă stângaci îndulcită, își răsucesc ochii spre această valoare nouă, care numai din inutilitate și frumusețe își face prestigiu suficient și propriu. Ei simt, bravii cetățeni, că acum obiecțiile vechi și comode sunt în pericol să apară imediat neinteligente; totuși, inima nu le dă drumul să desfacă arta de „marile probleme ale soartei omului” (Guyau), de „Adevărurile mari”, în sfârșit, de „seriozitate”; Guyau a făcut faptă binecuvântată spunând cuvântul, pe când alți mulți, cu nedumeririle lor șirete sau naive, încurcă numai lumea, încurcându-se deplorabil și pe dânșii.

În fond, discuțiile și expunerile de principii pe tema artei, așa cum le fac criticii obișnuiți sau alți cetățeni de pe dinafară de artă, sunt adeseori numai niște justificări sau consolări pentru diletanții lipsiți de eleganța judicioasă a renunțării.

Pentru ca ideea salvatoare să nu plutească în indeciziile abstracției și să rămână cumva fără efect, Guyau a dat el singur mostre de poezie serioasă. Și, de exemplu, se întreabă cu frumoasă claritate:

„Quel est donc ce caprice etrange, o ma pensee,
De quitter tout a coup les grands chemins ouverts
Et de venir ainsi, palpitante et froissee,
T’enfermer dans un vers?”

Adevărat: pe filozof îl cuprinde uneori neliniște de poet. Atunci el își pierde seninătatea superbă a savantului, și Guyau pune această constatare în versuri:

„Le savant, lui, n’a point de ces troubles; tranquille,
Ignorant le pouvoir du vers, ce grand charmeur…
Il regne en souverain sur son esprit docile…
Moi, je vous ai perdus et parfois vous regrette,
O calme du savant, sereine liberte”…

Pentru a da soluție acestui dulce conflict, încheie grațios:

„… o Poesie,
Si je m’abandonnais sur ton sein sans retour?”
Iar trecerea de la starea de spirit a savantului la acel „trouble vague et doux”, care pentru Guyau constituie o imediată obligație de a practica poezia, o găsește el, după atâți alții, deci cu o nealterabilă siguranță, în – Iubire:

„… o Poesie,
Une chose ressemble a ta douce harmonie,
Je crois que c’est l’amour”.

Din acest rar tezaur de versuri (Vers d’un philosophe, în adevăr), mai dau câteva probe, în ideea că cetitorii de astăzi au pierdut din vedere acest volum foarte instructiv, oricum l-am lua:

” – Verite, je voulais etre digne de toi!
– Pour pouvoir quelque chose, il faut toujours vouloir
Plus qu’on peut; il faut se leurrer et poursuivre
Ce qu’on n’atteindra pas…

Tout ce qui tombe en moi s’y refracte, je vois.
Se deformer soudain tout ce que je percois.
– Vouloir, illusion! aimer, illusion!
Rien d’absolument vrai…

– Le prix d’un but s’accroît des efforts qu’il reclame.
– Chaque progres, au fond, est un avortement,
Mais l’echec meme sert…
– J’etais presque indigne de me sentir si peu

Et de ne pas pouvoir m’enfermer en moi-meme.
– Vibrant avec le Tout, que me sert de poursuivre
Ce mot si doux au coeur et si cher: Liberte!
J’en prefere encore un; c’est: Solidarite”.

Însă disprețul pentru „artificial”, pentru „jocul” frivol cu imagini poate fi lesne o călăuză trădătoare; căci poezia e teren alunecos tocmai pentru oamenii serioși. Când Guyau cade în ispita de a vrea să fie liric sau imaginativ, obține efecte ca aceste:

„Sur une feuille posee
Par la Nuit dans son sommeil,
Une goutte de rosee
Se trouvait loin du soleil”.

Sau:

„Sur un vieux pont nous nous assîmes;
Un ruisseau chantait au-dessous;
Un vent frais balancait les cimes
Des oliviers penches sur nous”.

Asemenea poezie nu mai e serioasă, ci, cum se zice la noi: păcate de tinerețe. Când un om serios se ceartă cu seriozitatea, rezultatele sunt rătăciri puțin grațioase. Cu această ocazie, se poate vedea, însă, câtă „artificialitate” trebuie pentru ca omul să fie sigur că nu va face versuri de album, dacă nu și mai rău.

Totuși, pe un om ca Cerna – îl pomenesc iarăși, pentru că e un scriitor cunoscut nouă tuturor, și era om deștept și luminat – ei, pe Cerna îl fermeca prestigiul „poetic” al lui Guyau. Se-nțelege, nesfârșitele poeme și poezii cu idei ale clasicilor sau neclasicilor nemți, ale blândului matematic Sully – Proudhomme, ale nevinovatei de orice poezie Madame Ackermann îl înfierbântase până la fanatism desăvârșit. Îi era cu neputință să înțeleagă că ideile filozofice, tot atât de puțin ca oricare altele, nu implică nici o superioritate estetică. Moralism, profetism, poezie se amestecau pentru el, ca pentru atâția alții, într-o nebuloasă sublimă și pompos răsunătoare. De aceea se încânta el (și, suflet sincer, se îmbăta desigur pe sine înainte de a se gândi la efect asupra altora) cu:

„Noi preamărim umana-nțelepciune
Și care-i este rodul?
Ce-i moartea? Pentru ce împărățește?
Ca un artist de-a pururi nemulțumit de sine

De mii de ani natura, în setea de mai bine
Noi ne-am cuprins de-o flacără curată
Ce niciodată n-are să apuie –
Îmbrățișăm pământul, lumea toată.”

…………………………………………….

El nu lua seama că patosul care se presară prin lecții de deschidere, prin eseuri de filozofie populară, ori prin scrisorile de dragoste ale candidatelor și candidaților la licență nu are nimic a face cu ceea ce se poate numi poezia filozofică. Când Eminescu scrie:

„Te-aș blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!
De tronul tău se sfarmă blestemul ce visai.
Învață-mă dar vorba de care tu să tremuri,
Semănător de stele și-ncepător de vremuri!”

norodul crede că valoarea superioară a versurilor vine de acolo că poetului i-a dat în gând ideea sublimă despre începuturile lumii; și nicidecum nu simte sonoritatea nouă și rafinată, nici sclipirea izbitoare a imaginii în care se strânge bogăția incomparabilă a impresiilor.

Cosmogonic, comic sau erotic, cuprinsul intelectual nu creează ierarhie estetică. Distihurile filozofice ale lui Schiller sunt un joc hibrid, astăzi și anahronistic, în tendința lui de a reînvia vechea poezie gnomică grecească: sunt desăvârșite nonvalori estetice; iar un superaristofanic Paralipomenon al lui Goethe (Nr. 45, pentru Walpurgisnacht), cu neînfrânata lui obscenitate și diavoleștile lui batjocuri, este la locul și în felul său un tablou de o rară, dacă nu unică, desăvârșire în arta literară toată, câtă au făcut-o oamenii de când sunt.

Când a tradus pe Macbeth, Schiller a găsit de cuviință să înlocuiască lirismul fantastic din cântecele vrăjitoarelor cu niște explicații morale. Pe Cerna l-am supărat pân’ la furie, observându-i că o asemenea falsificare și urâțenie, din bune intenții moralistice, este o grosolănie ce abia s-ar putea ierta unui dascăl strâmt la minte și strâmb la gust.

Înțelegem că poezia de cuprins filozofic place cu deosebire Oberlehrerilor, docenților de pretutindeni și altor oameni pe care meseria îi face să se întâlnească cu literatura poetică, cu care altminteri n-au nimic a face. Dascălul de literatură, oricât de modern, întreabă mai întâi dacă poetul are o concepție unitară de viață, și obișnuit rămâne lipit de această întrebare. Se înțelege că poeziile filozofice, unde „concepțiile de viață” se află afișate gata, sunt pentru dascăli un deliciu.

Poezia, ca și toate artele, Dumnezeu știe de ce, are prestigiu cultural, și de aceea irită ambițiile naive ori vanitoase ale diletanților. Astfel, cărturarii vor uneori să fie și poeți. E frumos, nu știu de ce, când ești om învățat, să fii și poet pe deasupra. Dar cărturarii și filozofii sunt adeseori oameni lipsiți de viață estetică, lipsiți prin urmare și de înțelegere artistică. Ei nu-și dau seama de originea și de calitatea proprie a conștiinței artistice, nici nu-și pot închipui justificarea ei specifică. Și ei sunt acei care întrețin confuzii diletantice în domeniile deosebite ale spiritului.

Fără îndoială, arta didactică și estetica respectivă au o justificare; aceasta o probează însăși durata lor. Însă e simplă dreptate ca acea artă și acea estetică să se declare totdeauna drept ceea ce sunt, și să fie întoarse și închise în ocolul lor, ori de câte ori se năpustesc afară din el.

SlabAcceptabilOKBunExcelent fără voturi
Încarc...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Acesta este un blog colaborativ, deschis tuturor. Daca doresti sa participi, vezi detalii.

Adresa de e-mail pentru abonare:

Este posibila si abonare prin RSS

Serviciu oferit de FeedBurner

Meta

Fani pe Facebook