Cartea „Bazar bizar” de Radu Paraschivescu are şi o variantă audio, în lectura autorului, apărută la Humanitas Multimedia.
Radu Paraschivescu spune: „S-a născut romgleza şi a înviat Ceauşescu. Ups şi aoleu! O limbă trendy şi o apariţie misterioasă. De o parte reiterarea commitment-ului pentru challenge-uri, de cealaltă Ioropa şi condâţunili care ezigstă. Două proze în oglindă, despre metehne vechi şi noi.”
Iată un fragment relevant:
Continuare »
fără voturi
Încarc...Mircea Baniciu va concerta pe 3 decembrie 2008 la Sala Palatului într-un spectacol eveniment, alături de câţiva dintre cei mai buni prieteni ai săi. Invitaţii săi vor fi: Ioji Kappal, Costin Petrescu, Mircea Vintilă, Marius Batu, Ioan Gyuri Pascu şi Ana Baniciu. În cadrul acestui spectacol, artistul îi va avea alături pe cei de la trupa Pacifica, în componenţa: Teo Boar, Cristi Iorga, Marian Mihailescu şi Vlady Cnejevici.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Eric şi Hana se strecurau cu greu prin mulţime. Cum amestecul mirosurilor, la o expoziţie de flori, dă un iz general de înmormântare, cântecele miilor de oameni-melodie, ce curgeau de-a lungul şi de-a latul străzii, luate împreună, dădeau naştere unui zgomot infernal. Ca tacâmul să fie complet, în lumea roboţilor utilitari avea loc şi o campanie electorală pentru alegerea unei noi conduceri a oraşului.
Când, în sfârşit, ajunseră în parc şi se aşezară pe o bancă, se priviră stânjeniţi. Nu pierduseră niciodată atâtea secunde preţioase, cum făceau acum, când erau împreună.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Dragi părinţi,
Am ajuns cu bine, dar suportând o mică întârziere de douăzecişipatru de ore datorată atât ninsorii abundente, cât mai ales vântului năprasnic care, ca un făcut, s-a nimerit să bată tocmai din sens contrar înaintării trenului.
La întreprindere m-am bucurat din partea şefului serviciului personal de o primire de sezon, adică glacială, într-un birou cu geamurile murdare, dotat cu două fotolii prăfuite, având tavanul ornamentat cu pânze negre de păianjeni. Mi s-a atras atenţia că venirea mea era aşteptată încă de ieri, zi pentru care, figurând absent nemotivat, salariul îmi va fi diminuat cu patruzeci la sută, dar că mi se oferă şansa reabilitării prin prestarea de ore suplimentare, atât la serviciu cât şi acasă. Însă nu acasă la mine, ci acasă la director, care tocmai şi-a început zugrăvirea interiorului.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
După succesul pe care l-au avut romanele „Degete mici” şi „Băiuţeii„, Filip Florian revine cu o carte deja aşteptată de critica literară şi de public, „Zilele regelui„, un roman în care iubirea şi prietenia, cu nenumăratele lor chipuri, străbat ultima jumătate a secolului al XIX-lea românesc.
Dentistul berlinez Joseph Strauss părăseşte Prusia în primăvara lui 1866 şi îl urmează la Bucuresti pe Carol I, abia urcat pe tronul Principatelor Unite. Dată fiind iminentă războiului în centrul Europei, călătoria e aventuroasă, dar compania motanului Siegfried (un fel de înger păzitor) îl ajută pe dentist să o ducă la bun sfârşit. Joseph leagă o prietenie strânsă cu bărbierul Otto Huer şi reuşeşte, datorită banilor dăruiţi de principe, să deschidă un cabinet. Pasiunea lui pentru târfe, şnaps, cărţi şi discuţii nesfârşite se îmbină o vreme cu relaţia privilegiată pe care o are cu prinţul. Îndrăgostit, motanul Siegfried scrie psalmi, în limba pisicească, pe spătarele scaunelor, în timp ce Joseph se lasă prins la rândul lui într-o poveste de amor şi o ia de nevastă pe Elena Ducovici, dădacă în casa unui baron refugiat la nord de Dunăre, unul din pretendenţii la tronul Serbiei. O poveste surprinzătoare, în care intrigile, obiceiurile orientale, întâmplările mărunte şi faptele consemnate istoric contribuie la o excepţională recreare a atmosferei unei Românii aflate la începuturile modernizării sale.
Continuare »
fără voturiÎncarc...Cândva meditam simplu: „Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea „de ce trebuie să fie aşa?”, mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?
Continuare »
2 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies