Aș vrea să scriu foarte mult despre ipocrizie. De ceva timp am constatat că aceasta nu se reduce doar la comportament, la felul în care ne purtăm, acasă și în societate, unii cu alții, nu, dimpotrivă, ea s-a întins peste tot, e un cancer generalizat, e de fapt atât de ubicuă, încât poate fi întâlnită și în cultură, și nu mă refer la relațiile pe care oamenii de cultură le au între ei, ci, neîndoios, la conținutul în sine al oricărui act de cultură, care este, așa cum am observat, contaminat de tipul acesta pervers de dedublare.
Voi intra direct în subiect și voi încerca să analizez, foarte pe scurt, doar acea parte a culturii, nu care ar fi mai contaminată decât celelalte de ipocrizie, ci pe care o cunosc eu mai bine, în care mi-am format deja o imagine mai clară. E vorba despre filosofie, o disciplină pe care, până de curând, am iubit-o fără rezerve și pe care, în prezent, mă străduiesc din răsputeri s-o iubesc încă, deși efortul acesta sentimental, abia în ultimul timp, a început cu adevărat să arate a efort, fiindcă înainte totul era așa de ușor, din inimă venind, încât numai cu greu s-ar fi putut spune că-i un efort din partea mea să ador sistematizarea imaginativă a înțelepciunii.
O întrebare mă tulbură cumplit și-mi tocește întruna mintea în ascuțișul perfid, deja bont, al necunoașterii. (Căci, da, există și un fel de ignoranță insurmontabilă, de sistem, care face parte integrantă din entuziasmul în genere, prin natura sa, propulsor al cunoașterii și al emancipării care rezultă din vărsarea sa efectivă în natura umană).
Această întrebare mistuitoare și torționară ar putea fi pusă în cuvinte astfel:
De ce omului nu-i pasă, fie deloc, fie într-o cantitate absolut neglijabilă, de propria sa natură umană?
Festivalul Internaţional de Film de la Berlin dă startul pe 15 februarie 2018 uneia dintre cele mai importante competiții de producţii de film din întreaga lume.
În ultimii anii, filmul românesc s-a aflat la loc de cinste în cadrul unuia dintre cele mai importante festivaluri de film din lume, Institutul Cultural Roman din Berlin susținând în mod constant prezența numeroaselor echipe de film la Berlinală. În cadrul celei de-a 68-a ediţii a Berlinalei au fost selectate producţii româneşti în aproape toate secţiunile importante ale festivalului.
Astfel România participă în Competiţie, secţiunea principală a festivalului, cu lungmetrajul „Nu mă atinge-mă” (“Touch me not”), filmul de debut al regizoarei Adina Pintilie. Filmat pe o perioadă de 10 săptămâni, între anii 2015 și 2017, cu o distribuție mixtă de actori profesioniști (Tomas Lemarquis, Laura Benson) și persoane reale, „Nu mă atinge-mă”, este o explorare personală care pune sub semnul întrebării ideile preconcepute pe care le avem despre intimitate, ca aspect fundamental al existenței umane. În cadrul acestei secţiuni sunt proiectate 24 de filme, dintre care 19 concurează pentru Ursul de Aur şi Urşii de Argint, celelalte 5 rulând în afara competiţiei.
Înainte de toate să deslușim acest titlu. Vroind să scriem câteva articole asupra literaturii noastre contemporane, asupra celor mai talentați reprezentanți ai ei, am chibzuit cu ce cuvânt am putea caracteriza mai bine epoca noastră literară, care e trăsătura caracteristică prin care această literatură se deosebește de cea care a precedat-o și de cea care, probabil, o va urma? Cum să numim curentul nostru literar? Socoteam să-i zicem pesimist; însă, deși în multe privințe potrivit pentru a caracteriza literatura noastră contemporană, acest termen este prea îngust, după înțelesul ce-i dau unii, și prea larg, prea general, după alții.
Unii ar fi vrut să înțeleagă sub numirea de pesimism numai forma care s-a manifestat mai cu seamă la germani în veacul nostru, primind formularea științifică, ajungând sistem filozofic. Înțelegându-l astfel, pesimiști n-ar fi decât Schopenhauer, Hartmann, Leopardi și urmașii lor; pesimismul nu ar fi decât un fenomen al veacului nostru, care în trecut nu s-a arătat decât în India, cu Budha și budismul
Alții înțeleg prin pesimism o boală care bântuie toate rasele, toate civilizațiile, o boală care este tot așa de veche ca și omenirea și care a bântuit cu mai multă tărie acolo unde împrejurările sociale îi erau mai prielnice. Împrejurări sociale anormale, reaua alcătuire a vieții unui ins, anomalii sociologice (înțelegând sub sociologie fiziologia societății) ori anomalii fiziologice, iată pricinile pesimismului. Și fiindcă n-a fost încă societate în care să nu bântuie asemenea anomalii, în care să nu fie asemenea pricini, n-a fost nici o societate pe care pesimismul să nu o fi amărât cu fierea sa.
Editura Humanitas invită publicul la Librăria Humanitas de la Cișmigiu sâmbătă, 9 decembrie 2017, ora 17:00, la o întâlnire cu Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Tatiana Niculescu și Vlad Zografi despre bestsellerul Gaudeamus „Cum să fii fericit în România”, volum colectiv coordonat de Oana Bârna, cu texte de Gabriel Liiceanu, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Tatiana Niculescu, Anamaria Smigelschi, Andrei Pleșu, Adriana Bittel, Dan Tăpălagă, Jean A. Harris, Vlad Zografi, Clotilde Armand, Ariana Rosser Macarie, Andreea Răsuceanu, Andrei Cornea, Monica Pillat, Mihaela Coman, Horia-Roman Patapievici. Evenimentul se încheie cu o sesiune de autografe.
Încarc...