23 august 2018

Despre natura neaşteptată a ipocriziei

Aș vrea să scriu foarte mult despre ipocrizie. De ceva timp am constatat că aceasta nu se reduce doar la comportament, la felul în care ne purtăm, acasă și în societate, unii cu alții, nu, dimpotrivă, ea s-a întins peste tot, e un cancer generalizat, e de fapt atât de ubicuă, încât poate fi întâlnită și în cultură, și nu mă refer la relațiile pe care oamenii de cultură le au între ei, ci, neîndoios, la conținutul în sine al oricărui act de cultură, care este, așa cum am observat, contaminat de tipul acesta pervers de dedublare.

Voi intra direct în subiect și voi încerca să analizez, foarte pe scurt, doar acea parte a culturii, nu care ar fi mai contaminată decât celelalte de ipocrizie, ci pe care o cunosc eu mai bine, în care mi-am format deja o imagine mai clară. E vorba despre filosofie, o disciplină pe care, până de curând, am iubit-o fără rezerve și pe care, în prezent, mă străduiesc din răsputeri s-o iubesc încă, deși efortul acesta sentimental, abia în ultimul timp, a început cu adevărat să arate a efort, fiindcă înainte totul era așa de ușor, din inimă venind, încât numai cu greu s-ar fi putut spune că-i un efort din partea mea să ador sistematizarea imaginativă a înțelepciunii.

Totul însă s-a schimbat în ziua, oarecare din punct de vedere atât auto-biografic, cât și astronomic, în care mi-am dat seama că întreaga filosofie, mai ales metafizica (cu, firește, ontologia sa indispensabilă) și etica sunt nu pur și simplu iremediabil pierdute ipocriziei, ci și, de fapt, în ascuns, într-un fel în manieră ezoterică, fondate pe ipocrizie, cu alte cuvinte, pe dedublare, pe capacitatea de a exprima un lucru pe care nu îl și gândești.

Fiindcă spațiul acesta este totuși limitat, nu mă voi opri, oricum în fugă, decât asupra metafizicii și a eticii.

Trebuie să spun din capul locului că ambele discipline ale filosofiei, și una și alta întemeietoare de filosofie ulterioară și subsecventă. sunt străbătute de la un capăt la altul de un fir roșu conducător, conducător către ipocrizie. Mai mult decât atât, metafizica și etica, la o privire mai atentă și mai rece, par, cu adevărat par, a fi construite pe însuși scheletul dedublatoriu (știu că acest termen sună cam neinspirat, dar e necesar în contextul de față) al ipocriziei.

În fond, ce este ipocrizia? Capacitatea, abilitatea, chiar plăcerea înnăscută (e deja un alt subiect dacă e și perversă sau doar naivă) de a spune opusul gândului pe care-l ai despre ceva anume. Ipocrizia este deci dedublare, însă o dedublare care vine în deserviciul ambelor părți din care e compusă, pentru că nici spusul pe care-l produci verbal, nici gândul opus pe care astfel îl deturnezi nu poate beneficia, în niciun fel, de asemenea practică.

Am să încerc, în fraze puține, să explic de ce afirm că tocmai metafizica și etica, în fond acele ramuri ale filosofiei cele mai apropiate, prin natura lor axiologică (în cazul mai ales al metafizicii) și praxiologică (în cazul îndeobște al eticii), de adevăr sunt în realitate complet corupte, contaminate și chiar eliminate din ele însele de ipocrizie, de această dedublare, dacă e s-o judecăm strict din punctul de vedere al unei economii a adevărului, fără rost, absolut inutilă din punctul de vedere al oricărei funcționalități posibile.

Atât metafizica, cât și etica pretind a avea drept subiect al tipului lor de cunoaștere adevărul. În cazul metafizicii, acesta este de natură (sau de origine) generic divină, în orice caz este vorba despre, încă, adevăr ca adevăr, și nu despre adevărul scos din teorie și însușit de cutare sau cutare practică aleteică. În cazul eticii, adevărul este deja un construct strict uman, menit a deservi omul și numai omul, iar, din această perspectivă, etica nu e altceva decât un manual de folosire a adevărului, cu alte cuvinte, un set minimal de instrucțiuni de utilizare a adevărului în viața sa post-teoretică, post-metafizică, în care era doar intuiție pură a unei practici viitor potențiale.

Aceasta este, așadar, imaginea tradițională a metafizicii și a eticii, două discipline filosofice puse în slujba valorizării adevărului pentru beneficiul celorlalte domenii ale cunoașterii.

Dar lucrurile nu par, cum insist să spun, chiar deloc nu par a fi așa. La o privire mai atentă, adevărul metafizic și etic, presupus prin definiție indivizibil, în fapt se dizolvă într-o pluralitate de adevăruri, la rândul lor multiple, care sunt astfel nu din dezvoltarea firească a acestor tipuri de investigație gnoseologică, ci din însăși structura lor de bază, par excellence categorială.

Iar tocmai această categorialitate imanentă a metafizicii și a eticii, care se transmite, prin contagiune ideatică, și adevărului în sine, constituie miezul clar și limpede, observabil pretutindeni în corpul acestor discipline centrale ale filosofiei, al ipocriziei ubicue despre care am vorbit. Aceasta este, practic din construcție, ca să preiau o metaforă oarecum inginerească, parte integrantă filosofiei în general și, cu atât mai mult, metafizicii și eticii. Și, făcând parte integrantă din ea, automat a infectat, a contaminat și, din perspectiva originară a demersului, a compromis total existența adevărului ca adevăr, dar și existența adevărului întrupat (ca să mă folosesc înadins de această formulare teologică), pe care ele, metafizica (alături, firește, de ontologie) și etica, s-ar fi presupus a le fi potențat, și nu, fie și neintenționat, obnubilat natura fundamentală.

Și chiar dacă vreau să scriu atât de mult despre ipocrizie, mă voi mărgini deocamdată numai la aceste note preliminarii, pe care, într-un fel în apărarea filosofiei evident incapabile de a evita să nu se transforme într-o infernală mașinărie generatoare de ipocrizie, le voi încheia cu următoarea observație: de fapt, nu imanenta categorialitate a filosofiei în general a născut ipocrizia care, într-un final poate și așteptat, a confiscat-o total, ci însăși nevoia de cunoaștere structurală și sistemică a adevărului, în fond imposibilă în lipsa acestor categorii metafizice și etice care, à la longue, nu au făcut decât să-l destructureze cu totul.

Procesul în sine de dizolvare a adevărului tocmai prin apelul la categorialitatea imanentă a filosofiei, care s-ar fi presupus a-l fi potențat la maxim, este extrem de îndelungat și de complex. Cert e că finalitatea sa e ipocrizia aceasta ubicuă, care este ubicuă pentru că, de atâta vreme de când s-a cristalizat din cadavrul adevărului autentic, adică în special metafizic și etic, a reușit să iasă din filosofie și să intre în lume, unde s-a impus drept unica filosofie funcțională a sa.