Elogiul adus femeii de Mihai Eminescu, în interpretarea trupei Mondial şi însoţit de reprezentări artistice

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Dragoste, Muzică, Poezii, Video
3 comentarii »

În toate timpurile şi în toate locurile, problema canonului e o treabă destul de complicată şi oarecum bătută în cuie, care se schimbă destul de încet, odată ce marile valori se aşază şi se-nţepenesc în ierarhia lor. Din când în când (dar lucrul este rar), mai iese câte unul care nu mai e „în grafic”, sau „la standard”, căruia nu-i mai coincide forma cu Idealul Artei, ş.c.l. Din alt când în când, însă, Cititorul câştigă, şi consacrarea mai împinge câte unul pe culmile gloriei, dat – spre citire şi savurare – muritorilor de rând. Iată cum, cel care îmbogăţeşte de puţină vreme (în mod oficial) canonul românesc, poartă numele Marin Sorescu (cei care cunosc poezia cu „Trebuiau să poarte un nume” pricep parafraza…). Până acum ceva vreme (relativ recent – 1996), i-am fi urat vesel la multi ani, maestre, acum însă, nostalgic, ne aducem aminte că ne-a spus, odată, un profesor de facultate, să staţi cu ochii pe Sorescu, că el e următorul la canon. Şi-a fost să-i fie de bine. Poezia e grozavă, dramaturgia nă-u-ci-toa-re.

Dar de data asta nu vreau să-l comentez pe Sorescu. Tocmai am închis „Trei dinţi din faţă”, din care am adus vorbe calde, puţine, alese după sonoritate şi paradox al exprimării, surprinzătoare, cât să vă trezească în om un strop de nevoie sorească… e o poveste care mi-a dat un ciudat sentiment de tristeţe. Ca-n viaţă, uneori.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
4 comentarii »

Fragmente din „Istoria literaturii italiene” de Francesco de Sanctis (traducere de Nina Facon, Editura pentru Literatură Universală, 1965):

„Noua generaţie apărea în scenă. Studiul clasicilor, descoperirea capodoperelor noi, un mai mare rafinament în aspectele exterioare ale vieţii, sfârşitul luptelor politice prin triumful guelfilor, răspândirea mai mare a culturii sunt trăsăturile caracteristice ale acestei situaţii noi. Moravurile se cizelează, gustul devine mai corect, se naşte conştiinţa pur literară, cultul formei prin ea însăşi. Scriitorii nu se mai gândeau să-şi redea ideile în forma cea mai vie şi care le-ar fi venit cel mai repede la îndemână; ei căutau acum frumuseţea şi eleganţa formei. […] Atenţi mai mult la formă decât la conţinut, îi interesa prea puţin subiectul, cu condiţia ca stilul să redea eleganţa clasică. Astfel, apărură în Italia, cei dintâi purişti şi literaţi; în fruntea lor fură Francesco Petrarca şi Giovanni Boccaccio.”

„La Petrarca, acest caracter al generaţiei noi se manifestă cu energie. A făcut călătorii lungi şi obositoare pentru ca să descopere operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero şi două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor şi generozităţii lui cea dintâi traducere a lui Homer şi a câtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terenţiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichităţii greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu, i-au apărut drept o lungă barbarie; pe Dante chiar l-a stimat destul de puţin; pe străini îi numea ‘barbari’; pe italieni, de ‘nobil sânge latin’; voia o restaurare a antichităţii, iar faptul că nu putea fi încă înfăptuită îl atribuia corupţiei moravurilor. Se numea Petracco şi deveni Petrarca; schimbă numele prietenilor săi spunându-le Socrate şi Lelius, iar ei, de asemenea, îi schimbară numele şi îl numiră Cicero. Îşi încheie viaţa scriind epistole lui Cicero, lui Seneca, lui Quintilian, lui Tit-Liviu, lui Horaţiu, lui Vergiliu şi lui Homer, alături de care trăia în spirit; şi, puţin înainte de a muri, lăsă o scrisoare către posteritate, căreia îi încredinţează amintirea lui.
Astfel apăreau zorii Reînnoirii. Italia întorcea spatele evului mediu şi după atâtea vicisitudini se regăsea pe sine, se afirma ca popor roman şi latin.”

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară, Cărţi
2 comentarii »

Scriitor brazilian cu o personalitate aparte, construită prin experienţe de viaţă speciale, Paulo Coelho a publicat în întreaga lume, fiind în topul celor mai citiţi scriitori contemporani. Şi asta fără a scrie romane siropoase, ci cărţi cu idei profunde, de pe urma cărora rămâi cu ceva în minte, fără să trăieşti însă chinul unei lecturi dificile.

După părerea mea, Paulo Coelho este un scriitor rezonabil, dar nu un mare maestru al cuvintelor. De fapt, el nu este atât scriitor, cât fotograf al sufletului. El nu are meritul că frumuseţile cuprinse în cărţile sale există, dar are un mare merit pentru că le remarcă, pentru că le încadrează într-o formă care să le valorifice, pentru că astfel îi face şi pe alţii să le „vadă”, se bucure de ele. Nu oricine are spiritul să observe astfel lumea şi viaţa. Valoarea lui Paulo Coelho nu constă atât în felul în care scrie, ci în capacitatea de a remarca şi de a scoate la iveală detalii de suflet.

„Unsprezece minute” se doreşte a fi un roman despre diferenţa dintre sex şi dragoste. Totul este privit prin ochii unei tinere brazilience care, printr-un concurs de împrejurări, ajunge să se prostitueze în Geneva. Povestea are o bază reală, Paulo Coelho discutând de mai multe ori cu persoana care a inspirat romanul. Sentimentele, trăirile, sunt urmărite cu atenţie, ceea ce face ca lectura să capete o nouă dimensiune: o incursiune în universul interior feminin. Fiecare bărbat care vrea să cunoasă cât mai bine sufletul femeii ar trebui să citească această carte. Şi fiecare femeie ar trebui să facă acelaşi lucru, pentru a se descoperi pe sine.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Dragoste, Impresii despre cărţi
1 comentariu »