„A respira Parisul, asta conservă sufletul.”
V. Hugo
Oraşul pe care Bucureştiul interbelic îl copia, respirând si gândind in ritm cu acesta, poartă în peisaje, clădiri şi monumente viaţă şi energie şi o dăruieşte dacă se ştie contemplat, ţi se insinuează cu intreaga fiinţă în creier, îţi fură inima cu fiecare clipă petrecută printre locuitorii săi, căci nu întâmplător este asociat cu iubirea. Despre Paris se poate spune că este un oraş ce reuneşte vechiul şi modernul, clasicul şi romanticul şi le împleteşte armonios, creând, ca prin vrajă, armonie acolo unde contrastele ar trebui să creeze luptă imposibil de domolit. Îndrăgostiţii de artă, dar şi amatorii de viaţă de noapte işi pot găsi fericirea sub acelaşi cer, cel al Parisului…
Nu mai viscoleşte. Încă din zori, vântul şi-a domolit piruetele, dând drumul ninsorii din braţele sale vijelioase, cu graţia unei balerine care încheie ultimul dans. Pe geam nu mai văd decât o ninsoare blândă, ca un umblet de îngeri prin cer în ajun de Crăciun. O cernere de lumină, într-o tăcere atât de adâncă, încât aud în suflet aşternerea fulgilor peste pământul adormit. Niciun om pe stradă încă. Nicio maşină. Văd zăpada răscolită de pluguri, căreia liniştea acestei dimineţi dumnezeieşti încearcă naiv să-i aline rănile.
În curând o să apară şi primul om. Şi prima maşină. Prima lopată se va împlânta în trupul cald încă al zăpezii. La fereastra dinspre nord, cea care dă spre oraş, viaţa începe, cu încăpăţânarea nepăsătoare a oamenilor de a trăi în afara naturii. Curge prin arterele pline de muşuroaie ale oraşului, la fel ca în oricare anotimp, cu grabă, fără oprelişti, fără să privească în sus la ninsoarea ce cade la fel de milenii, anacronică şi egală, peste lume.
La Editura Leda a apărut „Ardoare” de Lily Prior, un basm pentru oameni mari, de o imaginaţie debordantă, care celebrează peisajele mirifice ale Italiei şi excentricităţile italienilor – o naraţiune plină de răsuciri din condei, umor şi delicii inedite.
Arcadio Carnabuci, un cultivator de măslini italian care se simte însingurat, sădeşte câteva seminţe ale iubirii, fără să-şi închipuie nici o clipă ce haos vor declanşa fructele magiei lui. Fernanda Ponderosa, femeia voluptuoasă din visurile sale, scapă neatinsă de vrajă, în schimb Gezabel, o catâroaică vrednică, între două vârste, se îndrăgosteşte de el din vârfurile urechilor până la copite. Dintr-odată, măcelarul şi brutarul cochetează cu ideea crimei pasionale, doctorul şi asistenta lui se dedau la nebunii împreună, iar un nou-născut se transformă în înger. Pe când sătenii pendulează între iubire şi război, câteva fenomene ieşite din comun vin să aţâţe atmosfera şi aşa febrilă, făcând ca marile pasiuni să se consume la temperaturi ce depăşesc arşiţa verii meridionale.
Amu cică era odată într-o ţară un crai, care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecură la mijloc de când aceşti fraţi nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăia istuilalt la o altă margine. Şi apoi, pe vremile acelea, mai toate ţările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foarte încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămânea până la moarte.
Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.
Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea…liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane…simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo…
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una…care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
Cum ar fi dacă omenirea ar pleca de pe Pământ şi cineva ar uita să deconecteze ultimul robot? Aceasta este premiza de la care pleacă noua comedie extraordinară de animaţie realizată de Disney-Pixar şi derulată în spaţiu: “WALL•E”. Un film plin de umor, duioşie, fantezie şi emoţie, “WALL•E” îşi poartă publicul într-o remarcabilă călătorie prin toată galaxia, demonstrând încă o dată măiestria cu care Pixar creează lumi noi şi stabileşte noi standarde pentru a oferi poveşti fascinante, personaje care evoluează, muzică incredibilă şi animaţie generată pe computer, cu ajutorul celor mai performante tehnologii existente.
Încarc...
22 voturi
