Era odată un negustor așa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui și pe lângă asta și o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-și întrebuința altfel banii și când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.

Fecioru-su a moștenit toată averea și când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viață de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie și arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede și nu i-au mai rămas decât patru bănuți de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi și o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să știe de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul așa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: „Fă-ți bagajul!” Dar el n-avea ce bagaj să-și facă și de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.

Acuma, să vedeți, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Așa a făcut și feciorul de negustor; l-a încuiat și îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe și mai departe. Când fundul cufărului scârțâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăți și să trebuiască să facă o tumbă cumplită și asta nu-i prea plăcea. Și a mers așa cât a mers și a ajuns în țara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure și a intrat în oraș. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca și el, cu halat și cu papuci. Cum mergea el așa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

Romfilatelia continuă seria tematicilor dedicate Florei, prin emisiunea de mărci poștale „Orhidee”, care intră în circulație joi, 6 august 2020. Forme grațioase și culori superbe, prezențe exotice, la asta ne duce gândul atunci când auzim de orhidee. Speciile prezentate în această emisiune filatelică se găsesc pe teritoriul României.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

De mult doream a vedea portretul lui Alexandru vodă Lăpușneanul și, aflând că se găsea la mănăstirea Pângărați, mă hotărâi a face o primblare pân-acolo. Mă pornii deci într-o amiază de la Piatra, întovărășit de doi tineri poeți și de un tânăr judecător, care, având norocire de a nu fi cât de puțin poet, se îngriji de viitor și luă cu el doi harbuji groși ca cei de Bender și o pungă mare plină de tutun. Aceste provizii ne părură cam deșănțate pentru o primblare de două ceasuri, însă urma ne încredință că, în privirea mulțumirilor trupești, e mult mai priitor de a fi cineva judecător decât amorezul muzelor.

Ne pornirăm pe la sfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi! într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!…

În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

În mijlocul unei minunate grădini se înălța o tufă de trandafiri plină de flori, iar în cea mai frumoasă floare trăia un spiriduș atât de mic încât nici cea mai ageră privire a unui om nu îl putea zări. Era la fel de drăguț și chipeș ca și un copil , și era înzestrat cu aripi care i se întindeau de la umeri până la picioare.

În spatele fiecărei petale a trandafirului, el avea câte un mic dormitor cu un pătuț ca de puf. Cât de parfumate erau camerele sale, și cât de transparenți și strălucitori erau pereții acestora, căci ei erau făcuți cu toții din petalele roze ale trandafirului!

Cât era ziua de lungă, spiridușul zburda sub razele calde ale soarelui și zbura din floare in floare, dansa printre aripile multicolore ale fluturașilor sau măsura cu pasul cât de lungă putea fi frunza unei plante. Pentru că, vedeți voi, frunza unei flori cuprindea pentru el tot atâtea drumuri și șosele cât o întreagă țară. Se putea întâmpla ca o astfel de călătorie să nu se sfârșească nici măcar până la apusul soarelui!

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »

I
De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele, de dimineață pân-în seară, prin deosebitele părți ale orașului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi insufla un sfânt respect pentru maeștrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în fața unui monument sau a unui tablou) să avem și noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii și laudele națiilor asupra noastră!” Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliștea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfățișa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viață nouă, necunoscută; și când iese de pe țărmurile acelui pământ poetic, atunci i se pare că s-a visat zburând printr-o câmpie îmbogățită cu toate podoabele raiului.

Într-o duminică, trecând pe piața de Domo, văzui o mulțime de echipajuri așezate în linie, în fața catedralei Santa Maria del Fiore, ce se găsește în mijlocul pieței; și îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florența, intrai în ea. Priveliștea ce mi se înfățișă mă umplu de un sentiment atât de puternic și de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vro câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, și misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea veșnicului părinte. Un popor întreg sta îngenuncheat în fața altarului și cufundat în dulcea mângâiere a rugăciunii; glasul răsunător și plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămâie ce se ridicau în văzduh și vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăință. Un aer de sfințenie ce-ți răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate…

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Memorii
Comenteaza! »

Moara de vânt stătea pe vârful unui deal, mândră la vedere, și mândră de a se arăta lumii.

„Nu sunt deloc mândră,” a zis ea, „dar sunt bine luminată și pe dinafară, și pe dinăuntru. Soarele și luna îmi folosesc în exterior, iar în interior am, în schimb, lumânări cu stearină, lămpi cu ulei și lumânări din seu. Pot să spun că sunt iluminată. Sunt un lucru gânditor, și am fost atât de bine construită, încât mă simt delicios. Am un gâtlej spre piept, și mai am patru aripi amplasate pe cap, chiar sub pălăria mea. Păsările au numai două aripi și sunt obligate să și le care în spate. Sunt olandeză prin naștere, lucru ce pote fi constatat după înfățișarea mea, „o olandeză zburătoare”. Da, știu, olandezii zburători sunt considerați a fi ființe supranaturale, însă eu mă simt cât se poate de normală. Am un balcon rotund în jurul pieptului, și un spațiu de locuit dedesuptul său; aici salășuiesc gândurile mele. Cel mai puternic gând al meu, care guvernează și domnește, este cel numit de ceilalți „Omul de la moară”. El știe bine ce vrea și este stăpân peste făină și tărâțe. Are și o tovarășa ce își spune ei însăși „Mama”. Ea este inima mea. Ea nu umblă aiurea și fără scop, pentru că știe bine ce vrea , știe ce este în stare să facă, și este la fel de delicată că zefirul, însă la fel de puternică că o furtună; ea știe să înceapă un lucru cu grijă, și are felul ei de a face toate lucrurile. Ea este partea delicată a firii mele, în vreme ce tatăl este partea dura. Ei sunt doi și totuși unul; adeseori și spun unul altuia „jumătatea mea”. Cei doi au niște băieței, tinere gânduri, care sunt în creștere. Cei mici păstrează ordinea în toate. De curând, atunci când, în înțelepciunea mea, i-am lăsat pe tată și pe băieți să îmi cerceteje gâtlejul și golul din pieptul meu, pentru a vedea ce se întâmplă acolo, – pentru că ceva din mine nu era în ordine și este bine să te examinezi pe ține însuți,- cei mici au făcut o nemaipomenită gălăgie. Cel mai tânăr a sărit în pălăria mea, și a strigat în așa fel încât m-a gâdilat. Micile gânduri vor crește- știu bine. Și din lumea din afară vin gânduri, și nu numai la fel că ale mele, pentru că, după câte îmi pot da seama, nu pot descoperi nimic asemeni mie. Cu toate acestea, casele fără aripi, ale carori gâtlejuri nu fac zgomot, au și ele gânduri, iar acestea vin la gândurile mele și le iubesc, cum se spune. Este un lucru destul de frumos – da, există multe minunate gânduri.”

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Poveşti
Comenteaza! »