Începând cu anul 1980, în „Economia Socialistă Multilateral Dezvoltată”, nevoia de ingineri cu specializarea TCM (Tehnologia Construcţiilor de Maşini) devenea din ce în ce mai mare. Ca răspuns la acestă comandă socială, numărul de locuri alocat Politehnicii din Bucureşti pentru specializarea menţionată este majorat cu 30%.

Astfel, numărul studenţilor admişi în anul întâi, la această specializare, ajunge la cifra de 320. Această majorare a numarului de studenţi a generat oportunităţi de promovare a unor cadre didactice tinere pe posturi de titulari ai unor cursuri. Cursul de Tehnologia Construcţiilor de Maşini (TCM) are, începând cu anul universitar 1983-1984, trei serii paralele (A, B, C).

La seriile A şi B erau titulari prof. dr. ing. Ionel Gavrilaș şi conf. dr. ing. Ion Gheorghe. Pentru seria nou apărută (seria C) este desemnat titular şef lucrări dr. ing. Corneliu Neagu. Cele trei serii paralele s-au perpetuat şi după evenimentele dramatice din iarna anului 1989, care au condus la căderea comunismului în România.

Turbulenţele, spontane sau provocate, ce au avut loc în facultate la sfârşitul anului 1989 si începutul anului 1990, conduc la recuzarea de către studenţi a titularilor de la seriile A si B. Locul acestora este preluat de şef lucrări dr. ing. Aurelian Vlase, la seria A, şi şef lucrări dr. ing. Marian Gheorghe, la Seria B.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Corneliu Neagu in Articole
2 comentarii »

Muzeul Național de Artă al României lansează o nouă campanie, de data aceasta dedicată sensibilizării populației la problemele pe care persoanele fără adăpost le întâmpină în sezonul rece. Intitulată „La adăpostul artei”, campania se derulează în perioada 12-29 februarie 2020 în parteneriat cu organizația Samusocial din România. MNAR își propune să atragă atenția într-un mod inedit, prin mijlocirea patrimoniului său, asupra vulnerabilității oamenilor străzii pe timpul iernii, încurajând vizitatorii să reflecteze și să ofere sprijin persoanelor fără locuință.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
1 comentariu »

Marți, 3 decembrie 2019, la ora 18:00, este inaugurată în Galeria Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția (Palazzo Correr, Campo Santa Fosca, Veneția) expoziția intitulată „Hortus Deliciarum” a artistei Maria Victoria Zidaru. Numele Mariei Victoria Zidaru este foarte cunoscut publicului iubitor de artă din România. Artista a expus în numeroase prilejuri în cadrul unor importante manifestări colective din străinătate și se bucură de aprecieri din partea criticii de artă din diferite țări.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Ştiri
Comenteaza! »

Publicul este invitat sâmbătă, 23 noiembrie 2019, ora 13:00, la Gaudeamus, în standul Humanitas, la lansarea celei mai noi cărți a lui Cătălin Dorian Florescu, „În buricul pământului„, apărută recent tradus de Mariana Bărbulescu. La eveniment vorbesc Cătălin Dorian Florescu și Mirela Nagâț.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Scriitorii francezi clasici ne par adeseori, nouă modernilor, atât de expliciți, încât ne dau impresia că n-au deloc nevoie să fie explicați. Oamenii aceia se arată cu deosebire îngrijiți să se explice singuri. Cu băgare de seamă, ei își enunță judecățile, își definesc sentimentele, își demonstrează intențiile. Pe cât se poate, în grupuri de idei simetric dispuse, care uneori par a fi exact numărate, ca niște cifre frumoase trecute la condică pentru a fi adunate în josul feței, ori egal tăiată de pendulul neînduraților alexandrini, vorbirea clasică tinde oarecum la o simplicitate ultraelementară, la claritatea primară a propozițiilor rânduite cu didactică scumpătate în cărțile de citire. Și atât de mult pomenesc clasicii aceștia ei înșiși, direct, de claritate, simplicitate și rațională înțelegere, încât ne ispitesc a crede că pricepem și noi lucrurile de care vorbesc ei fără nici o silință, așa după cum ei se arată că înțeleg fără rest orice lucru de care mintea lor se atinge. Dar nu este în firea gândirii noastre de astăzi să creadă atât de simplu în perfecta realizare a vreunei clarități oarecare.

Tocmai plecând de la impresia aceasta inițială, noi ajungem a simți curiozitățile speciale ale literaturii de care vorbim, și acea renumită claritate însăși devine pentru noi problemă.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Una din schimbările cele mai caracteristice în istoria stilului de vreo șaizeci de ani – să zicem: de la simboliști încoace – a fost aceea care în scurt s-ar putea numi criza elocvenței. Arta literară europeană a trecut de la stilul discursului și al conversației la stilul meditației și al visării solitare. Literatura clasică veche, cea clasică nouă (clasicismul francez și imitațiile lui în celelalte țări), literatura romantică și prelungirile ei „realiste” sunt, general vorbind, elocvente: stilul lor, în oricare gen, este supus trebuinței de a comunica cu un public – public din fața unei tribune, sau public din salon, unde fiecare e pe rând orator și ascultător. De aici rezultă ceea ce străbunii și părinții noștri numeau stil curgător – și acest stil ei îl admirau absolut. Pentru dânșii, era de la sine înțeles că vorbirea literară trebuia să se poarte după obiceiurile și legile comunicării cu glas tare, după norme specifice oratorice sau după normele conversației între oameni binecrescuți, cu educație clasică. În acest punct tocmai s-a întâmplat revoluția literară de care vorbesc. Artistul european s-a dezbinat de public, adeseori în formă ostilă și provocătoare, a început să-l disprețuiască pe față și s-a făcut om singuratic, uneori foarte hapsân; s-a dedat fără rezervă meditației și visării independente de public, s-a făcut foarte învățat și misterios. Atunci s-a isprăvit cu stilul vorbit, elocvent sau amabil de dragul publicului. Artistul scrie pentru dânsul, ori pentru alți artiști – publicul va înțelege dac-o putea, și-i va plăcea ori nu… De altfel, acum ajungea a fi semn rău să placi publicului.

Fără îndoială, acestea trebuie înțelese în general: e vorba de direcția unei mișcări foarte largi și foarte adânci în viața literară; în detalii, excepții se găsesc destule. Anatole France a reprezintat cu perfectă îndărătnicie stilul vechi, cu toate că, în jurul lui, mișcarea de care vorbim se revărsa în forme violente; dar el părea că nu vede nimic, și-i sigur că n-a înțeles cât de puțin noutățile poeziei moderne. De aceea e foarte plăcut de citit cu glas tare din Anatole France, dar e ingrat, inutil și dăunător înțelegerii literare recitarea din autori specific moderni. De câte ori am auzit pe vreun iubitor al stilului vechi spunând că nu înțelege stilul nou, am putut observa că neînțelegerea, și prin urmare antipatia, venea tocmai de la această profundă schimbare în orientarea expresiei. Artistul vorbește singur sau, mai exact, gândește în vorbe; el își urmează firul gândului și al visului, și mersul lui e subtil, minuțios, ciudat, e, în sfârșit, așa cum e gândul și visarea în adevăr, nedichisite de dragul publicului.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »