Teatrul Odeon prezintă online sâmbătă, 12 decembrie 2020, de la ora 19:00, în cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe spectacolul lectură „În afară” de Nathalie Fillion, traducerea de Ozana Oancea și regia semnată de Cristina Giurgea. Din distribuție fac parte Virginia Rogin, Ruxandra Maniu, Eduard Trifa, Mircea Constantinescu, Dan Bădărău, Sabrina Iașchevici, Gabriel Pintilei și Simona Popescu.
Continuare »
fără voturi
Încarc...I
De o săptămână mă aflam la Florența, alergând în toate zilele, de dimineață pân-în seară, prin deosebitele părți ale orașului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei și îmi insufla un sfânt respect pentru maeștrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în fața unui monument sau a unui tablou) să avem și noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii și laudele națiilor asupra noastră!” Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliștea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfățișa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia și mai ales cu așa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci își simte ființa cufundată într-o mirare îndelungată și plină de plăceri. El în trecerea sa prin Italia gustă o viață nouă, necunoscută; și când iese de pe țărmurile acelui pământ poetic, atunci i se pare că s-a visat zburând printr-o câmpie îmbogățită cu toate podoabele raiului.
Într-o duminică, trecând pe piața de Domo, văzui o mulțime de echipajuri așezate în linie, în fața catedralei Santa Maria del Fiore, ce se găsește în mijlocul pieței; și îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florența, intrai în ea. Priveliștea ce mi se înfățișă mă umplu de un sentiment atât de puternic și de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vro câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, și misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea veșnicului părinte. Un popor întreg sta îngenuncheat în fața altarului și cufundat în dulcea mângâiere a rugăciunii; glasul răsunător și plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămâie ce se ridicau în văzduh și vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăință. Un aer de sfințenie ce-ți răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate…
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Cu o nemărginită bucurie facem știut că o parte din cele mai duioase melodii ale poporului român au ieșit la lumină într-un Album foarte elegant, tipărit la Leopol și cuprinzând 48 de arii de tot soiul: doine, hore, cântece de lume, cântece hoțești etc.
Unul din compatrioții noștri din Bucovina, un artist de frunte, elev ale vestitului pianist Chopin, domnul Șarl Miculi, pe care societatea ambelor capitale, a Moldovei și a Valahiei, a avut plăcere de a-l asculta și a aplauda minunatul său talent, este alcătuitorul și totodată editorul acelui Album neprețuit. În voiajul ce a făcut, la 1850, în provinciile noastre, domnul Șarl Miculi, deși deprins din copilărie cu armoniile europenești, totuși s-a simțit cuprins de un adevărat entuziasm la auzirea melodiilor poporale ale românilor și a și hotărât a le prescrie pentru ca să le scape de noianul uitării.
Cu o răbdare și un tact de artist înamorat de frumusețile artei, el a ascultat pe cei mai vestiți lăutari din Iași și din București și a știut a deosebi ariile adevărat românești din mulțimea de arii străine ce au năvălit de vro câțiva ani la noi, trecând prin gurile și instrumentele țiganilor și ajungând la urechile noastre într-un hal de dihanie muzicală fără formă și fără nume.
Continuare »
1 voturiÎncarc...
Emile Gebhart, de la Academia Franceză, fost profesor la Sorbona, scria în ziarul L’Opinion, din 28 martie 1908, următoarele:
„Un fait demeurera, pour les Francais, jusqu’a la fin des temps, incontestable, je dirais meme parole d’Evangile, s’il ne s’agissait d’Ernest Renan et de l’un des gestes les plus significatifs de sa legende. Tant que la memoire des hommes retiendra le nom et la souvenir du grand virtuose, il sera clairement etabli, par son propre temoignage consigne a la Revue des Deux Mondes, qu’en mettant le pied sur l’Acropole d’Athenes, l’ancien sulpicien fut pris comme d’eblouissement, recut un choc analogue a celui qui fit tomber Saint-Paul sur le chemin de Damas et prononca, en l’honneur d’Athena (on l’appelait alors Athene), cette priere, ou cette litanie, glorification de la Raison pure, de la Sagesse et de la Beaute… Toutes les occasions sont bonnes pour rendre aux candides auditeurs ou lectures la Priere sur l’Acropole. On la lut en musique a la statue meme de Renan, a Treguier. L’autre jour, a propos du grand Italien Carducci, mon confrere M. Richepin la rappela aux personnes qui n’y pensaient point. On oublie trop le demi-aveu de Renan, le papier (jauni, si je ne me trompe), retrouve longtemps apres et portant la Priere redigee, toute palpitante encore, au retour a l’Hotel d’Angleterre, rue d’Eole (detail ignore de ces messieurs). On ne reflechit pas assez a la figure meme de cet acte de foi paienne et rationaliste, oeuvre laborieuse d’erudition, plus semblable a la docte compilation d’une Encyclopedie allemande qu’a un elan spontane et naif de mysticisme. Je vois encore, en notre bibliotheque de l’Ecole Francaise d’Athenes ou Renan venait travailler a son gre, les monuments de philologie germanique d’ou il etait si facile de tirer le tresor d’attributs theologiques ou metaphysiques ou esthetiques d’Athena…”.
Continuare »
fără voturiÎncarc...
Eram doi călători în pustiul larg al lumei, și întâmplările ne aruncase ca pe doi naufragiați pe coasta unei furtunoase mări. Averi nu pierdusem în acest naufragiu nici unul, nici celalt; pentru bunul cuvânt că eram săraci amândoi și că tot avutul nostru nu era făcut decât din luciu de lună, din rime rare și versuri sonore.
Eu aveam un palat ca locuință, ca un senior fabulos, cu fereștile deschise pe orizontul mării. Sub terasa de piatră, valurile își cântau concertul lor milenar, și în afară de corăbiile ce treceau însemnându-și dunga lor de fum pe cer, alți oaspeți n-aveam decît doar pe fantasticii delfini ce-și ridicau cozile lor din valuri ca niște ancore. Era un murmur etern, o sfadă de valuri, o convorbire, ecouri. Pescarii albi, iubitori de furtună, cu zborul lor grațios, se jucau de-a pururi arătându-și piepturile lor mai albe decât spuma, se înălțau ca ridicați de un fir nevăzut, se alungau o clipă prin spațiu, apoi cădeau săgeată, pășind parcă pe apă, și se înălțau din nou umplând aerul cu țipetele lor stridente. Din spre port, glasul geamandurii străbătea sfâșietor la răstimpuri, ca glasul cuiva care se îneacă și cheamă după ajutor.
Și în singurătatea aceea nețărmurită în care visam, ca un alt Ramses, scoborât dintr-o piramidă, un tânăr cu înfățișarea stranie venea să mă cerceteze.
Continuare »
1 voturiÎncarc...Contact | Publicitate | Termeni de utilizare | Cookies
