Vasile Ghica, în lucrarea sa „Ecaterina/Cocuța Conachi-Vogoride”, apărută la Editura Studis (Iași, 2018), spune că a comparat-o pe Cocuța cu Ioana d”Arc pentru că fiecare dintre ele și-a salvat țara în situații extreme. Diferența este că tânăra franțuzoaică a intrat imediat în Pantheonul recunoștinței universale, iar partea de posteritate a Cocuței se numește ingratitudine națională, deși, la un sfert de mileniu după Mihai Viteazul, “a înfipt” în istoria noastră al doilea pilon fundamental al Unirii. Ea a răsucit spre bine destinul românilor pentru sute de ani. Fără gestul ei eroic ar fi lipsit din istoria noastră momentul Cuza. Și prin alunecare și Monarhia, Independența și Marea Unire.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Articole
Comenteaza! »

Să rememorăm telegrafic evenimentele istorice care au precedat Unirea Principatelor din 1859. În martie 1857, N. Vogoride, soţul Cocuţei, fiica importantului poet premodern, a fost învestit de turci în demnitatea de caimacan (locţiitor de domnitor) al Moldovei. Imediat au început certuri cumplite între cei doi soţi, deoarece Vogoride era un înverşunat antiunionist. Cocuţa s-a retras la Ţigăneşti (lângă Tecuci). Revenea în Iaşi doar când obligaţii protocolare îi impuneau acest lucru.

În urma Convenţiei de pace de la Paris, cele şapte Puteri garante acceptaseră ca cele două provincii româneşti să se unească, nu înainte de a fi consultat, printr-un scrutin (Divanurile Ad-hoc), electoratul. Vogoride falsifică, în mod brutal, rezultatul testului din 19 iulie 1857.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Vasile Ghica in Ştiri
Comenteaza! »

Mărturisesc, îmi pare bine și îmi pare rău totodată de prilejul ce mi-a dat dl Roman, să vorbesc despre mine însumi. Îmi pare rău, pentru că voi fi nevoit să vorbesc despre persoana mea, lucru ce aș fi dorit să nu fac, îmi pare însă bine, pentru că astfel voi putea desluși unele puncte din articolele mele.

Și acuma trec la chestie. Dl Roman zice că nu se unește în totul cu mine în privința artei, însă e foarte departe de a lămuri în ce și cum; e așa de puțin deslușit, încât mărturisesc că n-am putut pricepe în totul ce vrea să spună d-sa. Chiar la începutul broșurii, d-sa arată deosebirea între noi astfel: „D-sa (adică eu) pune ideea socială pe planul întâi, iar arta pe al doilea. Aice ne deosebim… Literatura însă, și în special poezia, după părerea noastră, trebuie să rămâie în primul loc economiști poeți, ca și poeți economiști. Ce înțelege oare prin aceste fraze? Să fi înțelegând că e rău a scrie în versuri un tratat de economie politică? Dacă despre aceasta-i vorba, suntem de aceeași părere, și aș dori mult să mi se arate unde și când am spus eu asemenea prostie. Poate însă dl Roman e împotriva tendințelor sociale exprimate în poezie? Așa se pare; dar atunci de ce apără cu atâta foc pe Eminescu, umblând a dovedi că în poeziile lui are tendințe liberale, progresiste? În cele câteva pagini unde e vorba despre mine dl Roman zice: „Greșeala dlui Gherea este că nu face deosebirea între util și poetic, pe care o face H. Spencer…” Mai departe, dl Roman îmi ține o lecție despre faptul că poate să fie un lucru foarte folositor, fără a fi poetic. Am mai spus că niciodată nu mi-a trecut prin minte să amestec economia politică cu poezia; acum, pot să adaug că de mult știu aceasta, de mult, foarte de mult știu că unele funcții fiziologice, care-s foarte folositoare, sunt totodată cu desăvârșire nepoetice. Mai departe. Dl Roman zice că legislația poate să fie foarte progresistă, dar nu poate să dea material poeziei, iar și mai departe, aseamănă pe poet c-o albină care ne dă lucruri dulci, și zice: „Ce ne pasă nouă de unde le ia?” Mai întâi, aceste fraze — ca și toată partea în care dl Roman atinge teoriile estetice, cum e: legătura între idei în general și în special între ideile sociale cu arta — sunt foarte puțin limpezi la dl Roman. Al doilea, d-sa nu m-a înțeles bine, cel puțin nu m-a înțeles cum aș dori să fiu înțeles. Poate că sunt și eu de vină, de vreme ce nu m-au înțeles și alții, afară de dl Roman: se vede că n-am deslușit destul de bine părerile mele. Dar am și eu o apărare: am scris încă prea puțin; nu numai că n-am spus „tot”, după cum cu drept cuvânt zice dl Roman, dar am spus foarte puțin, și ce-am spus n-am spus complet. Chestiile literare, estetice sunt așa de încâlcite, așa de complexe, încât e foarte firesc lucru să nu poți să le lămurești cu desăvârșire. Voi împlini această lipsă pe cât îmi va fi cu putință. Nu voi putea însă să dau toate lămuririle în acest articol; ce va mai rămânea, voi spune altă dată.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Eseuri
Comenteaza! »

Cu puține ceasuri înainte de a muri, regretatul Panait Cerna, poetul, îmi repeta amărât vorba aceasta a lui Titu Maiorescu: „in der Poesie ist der Gedanke ein verfluchtes Ding…”

Familiară și sentențioasă, fraza nemțească o auzise el odinioară sunând indulgent și rece, ca o sentință ce-i era cu totul neașteptată; și în luciditatea exagerată a frigurilor celor din urmă Cerna și-o amintea, chinuit încă de neastâmpărul surprinderii amare care-l lovise cu ani în urmă – o impresie ce părea că niciodată nu încetase de a-i fi actuală.

A fost o întâmplare lamentabilă și ciudată.

Cerna ieșise în lume, cu versurile lui entuziaste și oneste, într-o vreme de mare fierbere culturală, când oameni și grupuri literare se băteau cu o aprindere în care se reînnoiau timpii celui dintâi și celui mai simplu naționalism literar român. Trebuiau glorii literare nouă și mari, cu orice preț. Atunci manifestări de talente cât de puțin convenabile erau înălțate hiperbolic la rang de fenomene epocale; critici și școli se sfădeau de la descoperirea lor, sau își făceau din ele arme pentru vajnicele lor emulații onorabile dar pătimașe.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Veronica Şerbănoiu in Critică literară
Comenteaza! »

Spectacol vibrant, de mare tensiune dramatică, realizat cu doar patru personaje, cu final grandios, care a ridicat sala în picioare timp de minute bune. Aşa s-ar putea caracteriza, pe scurt, premiera piesei “Herghelia albastră”, veritabil regal dramaturgic, oferit recent publicului de scena Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Piesa reprezintă un moment de vârf al teatrului de idei cu care ne-a obişnuit deja dramaturgul Valeriu Butulescu. Selectată în triada celor mai bune piese ale anului 2009, nominalizată de Ion Caramitru pe scena Teatrului Naţional din Iaşi la Gala Premiior UNITER, în acest text de excepţie, aşa cum nota scriitorul Ironim Muntean (fost profesor de română al autorului, devenit între timp un exeget consecvent al acestuia), “Valeriu Butulescu armonizează în toată fiinţa sa poetul sensibil cu moralistul ironic, temperamentul solar de sorginte rurală, capacitatea disociativă şi analitică cu reflexivitatea insului lucid, atent sagace la spectacolul lumii diverse şi unitare totuşi în paradoxala ei alcătuire. (…) Autorul topeşte în scrierile sale lirismul şi reflexivitatea, privirii mirate şi ironice a scriitorului infăţişându-i-se o lume clădită pe o dialectică a contrastelor multiple între viaţă şi moarte, veşnicie şi efemeritate, iubire şi ură, sacru şi profan, astral si teluric, angelic şi demonic, fiinţă şi mască, esenţă şi aparenţă, virtute şi viciu, prietenie şi duşmănie, frumos şi urât, autenticitate şi falsitate, inocenţă şi perversitate, tinereţe şi bătrâneţe, singurătate şi sociabilitate, bogaţie şi sărăcie, înţelepciune şi prostie – în care induce o tensiune printr-un paradox de proporţie sau perspectivă.”

4 voturi

Încarc...

Publicat de Adrian Ionescu in Teatru, Ştiri
1 comentariu »

La finele anului trecut, Editura „Măiastra” a scos de sub tipar o carte consistentă (420 pagini) intitulată „TEATRU (Piese noi)”, conţinând ultimele cinci lucrări dramaturgice ale lui Valeriu Butulescu. Este vorba de comediile „Herghelia albastră”, „Don Siempre”, „Bun de tipar”, „Partidul Naţional al lui Tata” şi de drama „Rugul aprins”.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Horaţiu Alexandru in Cărţi, Teatru, Ştiri
Comenteaza! »