Spectacol vibrant, de mare tensiune dramatică, realizat cu doar patru personaje, cu final grandios, care a ridicat sala în picioare timp de minute bune. Aşa s-ar putea caracteriza, pe scurt, premiera piesei “Herghelia albastră”, veritabil regal dramaturgic, oferit recent publicului de scena Teatrului Dramatic „I.D. Sîrbu” din Petroşani. Piesa reprezintă un moment de vârf al teatrului de idei cu care ne-a obişnuit deja dramaturgul Valeriu Butulescu. Selectată în triada celor mai bune piese ale anului 2009, nominalizată de Ion Caramitru pe scena Teatrului Naţional din Iaşi la Gala Premiior UNITER, în acest text de excepţie, aşa cum nota scriitorul Ironim Muntean (fost profesor de română al autorului, devenit între timp un exeget consecvent al acestuia), “Valeriu Butulescu armonizează în toată fiinţa sa poetul sensibil cu moralistul ironic, temperamentul solar de sorginte rurală, capacitatea disociativă şi analitică cu reflexivitatea insului lucid, atent sagace la spectacolul lumii diverse şi unitare totuşi în paradoxala ei alcătuire. (…) Autorul topeşte în scrierile sale lirismul şi reflexivitatea, privirii mirate şi ironice a scriitorului infăţişându-i-se o lume clădită pe o dialectică a contrastelor multiple între viaţă şi moarte, veşnicie şi efemeritate, iubire şi ură, sacru şi profan, astral si teluric, angelic şi demonic, fiinţă şi mască, esenţă şi aparenţă, virtute şi viciu, prietenie şi duşmănie, frumos şi urât, autenticitate şi falsitate, inocenţă şi perversitate, tinereţe şi bătrâneţe, singurătate şi sociabilitate, bogaţie şi sărăcie, înţelepciune şi prostie – în care induce o tensiune printr-un paradox de proporţie sau perspectivă.”

Spectacolul se ridică la înălţimea acestui text (sclipitor, dar extrem de dificil), datorită extraordinarului efort al realizatorilor. Textul pune într-o dureroasă şi paradoxală antiteză două lumi: cea reală, contorsionată de absurdul comic al prezentului (reprezentată de Ofiţer, ca exponent al statului “de drept”) şi cea imaginară, instrumentată de două personaje fictive (Bărbatul şi Femeia). Cele două lumi se întrepătrund, într-un mixaj tragi-comic, strunit cu autoritate dictatorială de personajul dominant: Autorul. Acesta, nu numai că-şi joacă personajele, ca pe nişte păpuşi obediente, dar treptat îşi extinde dominaţia înrobitoare asupra lumii reale, subordonându-şi spiritual Ofiţerul, care în final înnebuneşte.

Al doilea titlu al piesei (Forţa imaginaţiei) devoalează sensul fundamental al acţiunii. Forţa demiurgică a Autorului decurge din formidabila sa capacitate imaginativă, cu care domină propriul său universe, ţinând în captivitate o tânără familie (Bărbatul şi Femeia) urzindu-i un destin plin de inedit, actualizat comic şi imprevizibil, în mod permanent. Atitudinea inchizitorială, inflexibilă, a autorului nu poate fi contracarată de reacţiile palide ale statului, reprezentat de Ofiţer, imaginaţia acestuia fiind prea săracă.

Decorul este simplu şi sugestiv, fiind opera tinerei scenografe Măriuca Ignat: o filă de manuscris, terenul de lucru al scriitorului, pe care acesta ridică şi demolează personaje, încropeşte destine, urzeşte intrigi. Pe o simplă coală de hârtie, autorul zideşte din cuvinte, un întreg univers, dă viaţă unei fascinante lumi imaginare.

Piesa are o structură cardinală: patru personaje (două reale, două imaginare), puternic individualizate, prin replici şi comportament interacţionează intens, menţinând constantă o stare de tensiune, amplificată brusc de un final insolit.

Autorul, interpretat exemplar de Sergiu Fîrte, este omniprezent. Acţiunea se ţese, sub ochii spectatorilor, scenele curg imprevizibil din condeiul acetuia. Fire complexă şi complexată, pe alocuri superficial şi vulgar, implicat dureros şi patetic în tot parcursul său demiurgic, Autorul face şi desface lumi şi destine. Este nemulţumit de obedienţa personajelor sale, de lipsa lor de voinţă. Le-ar dori independente, ca dovadă supremă a artei sale creative.

În personajul Femeia, actriţa Oana Liciu-Gogu îşi joacă probabil cel mai frumos rol al carierei. Este o Galateea capricioasă, care-şi struneşte Pygmalion-ul şi, folosind toate trucurile femeieşti posibile scapă de sub controlul Autorului. În fapt, ea este o femeie normală, căreia imaginaţia Autorului i-a hărăzit un zbucium erotic de nimfomană.

Mihai Sima, în rolul Bărbatului, creionează excepţional arhetipul masculului, emasculat de intense convulsii existenţiale, preocupat până la ridicol de criza sa de identitate. Este un personaj ratat încă din faza de proiect, fapt care sporeşte ura acestuia împotriva Autorului, care îl domină, îl sfidează îl ridiculizează, fiind absolut convins de lipsa de voinţă a personajului său. Însă, la punctul culminant, personalitatea Bărbatului erupe imprevizibil, încurajată puternic de demersul Femeii. Personajul numit Bărbatul pune mâna pe revolver şi îşi împuşcă Autorul, amintind de tragedia scriitorului bulgar Aleko Konstantinov, care a stat la baza acestui text.

Desigur, moartea Autorului este una pur conceptuală, acesta fiind nemuritor prin opera sa. Din plaga din pieptul Autorului împuşcat nu curge sânge, ci cerneală de scris, ca dovadă că viaţa scriitorului autentic este propria sa creaţie. Prăbuşirea Autorului, scoaterea sa din joc, duce la un comportament haotic, acefal al personajelor sale.

Singurul supravieţuitor, Ofiţerul, interpretat cu mult simţ actoricesc de către Daniel Cergă, reprezentantul statului, în calitate de garant al drepturilor cetăţeneşti are o evoluţie ciudată. Din funcţionar public, robul unor norme şi regulamente, prin exerciţiul imaginative la care îl supune firea manipulatoare a Autorului, el îşi câştigă independenţa şi libertatea, înnebunind în final. Pentru că numai un nebun poate fi liber într-o lume atât de restrictivă.

Tânăra regizoare Nicoleta Dănilă a avut curajul să dea viaţă acestui text pretenţios, generând un spectacol de efect, de mare încărcătură dramatică. În viziunea ei, teatrul lui Valeriu Butulescu a devenit pe scenă ceea ce, citându-l pe scriitorul Ironim Muntean, constituie în text: “o oglindă a lumii, a vieţii imaginate şi ficţionalizate, un joc cu paradoxuri în care homo ludens (ori homo artifex, homo aestheticus) omul creator pentru care arta este un joc prin care creează universuri, tot aşa cum Dumnezeu s-a jucat de-a lumea, creând-o.”

“Herghelia albastră” este un spectacol reuşit, care a acaparat publicul numeros, captivat de replicile spumoase ale textului, dar şi de un comic de situaţie robust şi original.

4 voturi

Încarc...

Publicat de Adrian Ionescu in Teatru, Ştiri
1 comentariu »