Fragmente din prima parte a capitolul „Vasile Alecsandri. O recluziune productivă. Retorica peisajului, peisajul retoricii” dedicat „bardului de la Mirceşti” (?21 iulie 1821 – 22 august 1890) de către Eugen Simion în lucrarea „Dimineaţa poeţilor. Eseu despre începuturile poeziei româneşti” (ediţia apărută la editura Cartea românească, Bucureşti, 1980):

„Alecsandri scrie cu precădere iarna, anotimpul pe care îl detestă cel mai mult. Când se face frumos afară, se pregăteşte de călătorie. Literatura este lăsată deoparte, fără remuşcări, până ce un val de frig, o ploaie răcoroasă, o ceaţă groasă îl fugăresc, iarăşi, în cămin. La adăpost de urgiile naturii, gustul pentru artă îi revine, în tihna biroului fantezia se eliberează. Liniştea, confortul interior şi timpul rău sunt cele trei condiţii preliminare ale scrisului său. […] O recluziune jumătate impusă, jumătate căutată precede, dar, hotărârea lui Alecsandri de a scrie. O recluziune care se transformă într-o bucurie a spiritului laborios:

Cât ţine timpul aspru – scrie el lui Ion Ghica – cât termometrul face gimnastică sub linia de la zero ca sub un trapez ideal, îmi umplu zilele cu îndeletniciri intelectuale şi cu întreţinerea focului din sobe. Am ajuns în arta aceasta la înălţimea vestalelor şi acum ştiu a da clădirii despicăturilor de lemne forme arhitectonice cari ar merita medalie de aur, dacă asemene talente s-ar recompensa în ţara noastră. Dimineaţa îmi place să mă scol de cu noapte şi să găsesc cabinetul meu de lucru bine încălzit şi vesel luminat de un candelabru aprins. Ceaiul e gata pe masă; căţeii mei sar prin cameră cu mii de jocuri şi desmerdări, aşteptând porţiile lor de zahăr; biuroul mă cheamă lângă el, arătându-mi calamara plină, condeiul zburdalnic, hârtia albă. „La lucru!” îmi şopteşte un glas ce iese din tuspatru colţuri a cabinetului şi cu plăcere ascult adeseori îndemnul său; încep prin corespondenţa cu Londra, cu Parisul, cu Bucureştii, cu Iaşul, cu Montpellier, chiar şi cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă şi ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge şi dacă suflă crivăţul.”

1 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

Cândva meditam simplu: „Noi suntem opusul materiei moarte, iar gândurile noastre sunt legătura dintre ce este viu şi neviu, iar sufletul cuprinde şi piatra rece şi inima care zvâcneşte. Sunt oameni cu inimă de piatră sau alţii care cu ea caldă se sting cu viaţă”. Am rămas încă cu răspunsul negăsit pentru că, probabil, fiecare timp are alt răspuns. Meditez punând mereu şi mereu întrebarea „de ce trebuie să fie aşa?”, mai ales în serile răcoroase de toamnă? O stea de sus albastră în întunericul nopţii trimite mii de raze spre mine. Întunericul le desparte prin distanţe necuprinse dar noi le vedem aproape. Mă întreb de ce ele prin distanţe necuprinse sunt aproape şi noi oamenii suntem despărţiţi de distanţe necuprinse?

2 voturi

Încarc...

Publicat de Viorel Muha in Memorii
4 comentarii »

Aplecată spre leagănul copilăriei, revăd tabloul feeric al iernii care aşează vederii chip de înger cu privire dumnezeiască, privind fulgii mari, mari, albi care ning flori de măr din glasuri de colindă sfântă în calea întrupării Cuvântului din Ceruri, de-a pururi, în timp de decembrie.

Cerul şi Pământul se îmbracă în dalbe straie, neprihănirea naşterii sfinte este adusă lumii în albul fulgilor de nea, ca mângâiere a Tatălui pe chipul pruncilor Lui, noi, toţi deopotrivă.

1 voturi

Încarc...

Publicat de Mirela Nicoleta Toniţă in Eseuri
Comenteaza! »