Fragmente din volumul „Scriitori francezi”, apărut la Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978; articolul despre Guillaume Apollinaire (26 august 1880 – 9 noiembrie 1918), pe numele său adevărat Wilhelm Apollinaris de Kostrowitzky, este semnat de Al. Dimitriu-Păuşeşti:

Când André Breton vorbea despre Apollinaire ca despre „ultimul poet”, înţelegea, desigur, că el continuă să considere poezia operă de artă. Mişcarea suprarealistă condamna opera de artă ca pe un artificiu, iar acel suprarealist care avea cutezanţa să se proclame poet era exclus din mişcare, aşa cum a fost cazul poetului Robert Desnos. De fapt, André Breton se înşela parţial. Apollinaire cultivase şi „vechiul joc al versurilor”, cum însuşi se exprima, dar demonul modernismului îl ispitise mereu, solicitat fiind de cele mai diverse aventuri poetice, cu gândul că va ajunge la acel „nou realism”, mai real decât realul, pe care l-a intitulat „suprarealism” înainte ca mişcarea propriu-zisă să fi luat fiinţă. Personalitate complexă şi derutantă, el a dat mult de furcă criticii literare, care l-a blamat sau l-a elogiat, izbutind mai rar o caracterizare globală.

5 voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Critică literară
Comenteaza! »

Horia-Roman Patapievici aparţine, prin cărţile lui, publicate toate după 1990, unui peisaj de ruptură traversat de cultura română, în care s-a afirmat, de la debut, sub cele mai nobile auspicii. A intrat ca o statuie vie într-o lume a statuilor smulse de pe soclu, ce se consuma în „judecăţi de apoi” cotidiene.

A scris cărţi menite să devină un vast câmp de tragere sau să aibă soarta Sfântului Sebastian, în bătaia săgeţilor, într-o lume de suspecte proclamări ale imaculării sau disidenţei şi de perpetuu abandonate rechizitorii.

Libertatea intrată ca un deus ex machina a paralizat multe mâini harnice la scris înainte de 1989. Am asistat la abandonarea culturii fără de putere pentru puterea fără de cultură. S-a creat un nou vad mocirlos sau un pământ al făgăduinţei, sterp în realitate.

Patapievici a apărut, în acest Babel al libertăţilor fără cultura libertăţii, ca un erou magic. Comparat cu Kierkegaard, adulat, adjudecat, sau abhorat, a avut forţa de a înainta împotriva curentului, administrându-şi talentul şi energiile, când ceilalţi şi le risipeau.

Articolul integral din Adevărul…

fără voturi

Încarc...

Publicat de Lucian Velea in Cărţi, Ştiri
Comenteaza! »

Fragment din volumul „Afinităţile elective” (traducere de Eugen Filotti, Editura RAO, 2001):

„- Întrucât nu vreau să vă depărtez prea mult de ceea ce vă interesează pentru moment, n-aţi fi dispuşi să mă învăţaţi, doar pe scurt, ce trebuie înţeles, de fapt, aici, prin afinităţi elective? spuse Charlotte.
[…]
– La toate substanţele naturii pe care le percepem cu simţurile, observăm mai întâi că au o relaţie cu ele însele. Pare, fireşte, ciudat, să rostim ceva ce se înţelege de la sine, dar numai înţelegându-ne pe deplin asupra celor cunoscute, putem păşi împreună mai departe, spre cele necunoscute.
– Aş crede, îl întrerupse Eduard, că am uşura lucrul, atât pentru ea cât şi pentru noi, folosind exemple. Închipuieşte-ţi doar apa, uleiul, argintul viu şi vei găsi o unitate, o coeziune între părţile lor. Ele nu părăsesc această unitate decât prin forţă sau din alte cauze determinate. Dacă acestea sunt înlăturate, corpurile se unesc îndată din nou.

fără voturi

Încarc...

Publicat de Iulia Muşat in Cărţi, Fragmente literare
Comenteaza! »