HBO România difuzează duminică, 6 martie 2011, maratonul „În derivă” dedicat Mariei, doctorul psihoterapeut la care Andrei Poenaru a mers în fiecare vineri, timp de 9 săptămâni. Maria, o femeie distinsă, aparent blândă şi sufletistă, este fostul mentor al lui Andrei, cea care i-a fost călăuză spirituală şi profesională în anii de formare ca psihoterapeut. Însă în spatele figurii fragile se ascunde o femeie dominatoare, voluntară, amărâtă de viaţă şi cu o curiozitate aproape agresivă uneori. Îşi depăşeşte deseori rolul de arbitru imparţial şi se foloseşte de poziţia ei pentru a se răzbuna şi a-l înghenuchea pe fostul ei ucenic, astfel că şedinţele lor de psihoterapie se transformă în veritabile coliziuni de temperamente şi de ego-uri.
Din 29 octombrie 2010, lumea fantastică de sub ape prinde viaţă pe marile ecrane din România în „Aventurile lui Sammy 3D” („Sammy’s avonturen: De geheime doorgang” – titlul original / „Sammy’s Adventures: The Secret Passage” – titlul internaţional), un film distribuit de MediaPro Distribution şi recomandat publicului de toate vârstele.
Pe 1 ianuarie 2010 are premiera în cinematografele din România filmul „Vechi tovarăşi” („Old Dogs”), una dintre cele mai reuşite comedii pe care le-am văzut în ultima vreme, cu o distribuţie de excepţie. O să trec elegant pentru miza tipic americană a filmului şi peste finalul previzibil al unei comedii romantice; e ca la oamenii pe care îi iubiţi – dacă luaţi defectele lor ca fiind imposibil de eliminat, vă puteţi bucura din plin de ei. În acelaşi fel, Disney mizează totul pe farmecul actorilor, pe acţiunea alertă şi pe dialogul spumos, iar rezultatul este o peliculă pentru „audienţă generală” pe care o recomandăm călduros, dacă vreţi să vă bine dispuneţi şi să vă încărcaţi bateriile. Dacă asociaţi sărbătorile de sfârşit de an cu romantismul vesel, aveţi de-a face cu un festin, iar dacă aveţi păreri bune despre Robin Williams şi John Travolta, prestaţia lor n-o să vă dezamăgească. Pe mine m-a surprins asocierea celor doi (care au mai jucat împreună doar în 1998, într-un film rămas obscur), dar trebuie să recunosc faptul că efectul este unul excelent. Ne-am tăvălit de râs în sală la vizionarea de presă – eu şi câteva zeci de oameni, şi am hohotit aproape tot timpul filmului, în aşa fel încât la final aveam încremenit pe faţă un râs asemănător cu efectul secundar al pastilelor din film. Cei care-l vor viziona, vor înţelege.
Vineri, 27 noiembrie 2009, are loc premiera în România a mult aşteptatului film „Saga Amurg: Lună nouă” („The Twilight Saga: New Moon”), în cinematografele: CinemaPRO, Hollywood Multiplex, Movieplex, The Light, Starplex, Cityplex, Cinema City (Cluj, Iaşi, Timişoara, Piteşti, Bacău, Cotroceni), Odeon Cineplex (Cluj) şi Lotus (Oradea). Suspansul şi pasiunea care au transformat „Amurg” într-un adevărat fenomen, se continuă cu multe personaje noi, mai multă acţiune, secrete străvechi şi mistere adânci.
Seria „Amurg” are o destinaţie clară în ceea ce priveşte publicul: adolescenţii şi tinerii. Ideile pe care le prelucrează sunt acelea specifice unei anumite vârste a fiinţei noastre, aceea când trăieşte în fantezie, caută pericolul şi îl savurează, crede în miracole şi în iubiri interzise, dar şi în atotputernicia lor. Pasiunea pentru personaje din zona pe care adulţii o numesc „dark”, pentru creaturi fantastice, dar şi gustul pericolului sunt pe deplin satisfăcute aici, iar incompatibilităţile şi interdicţiile sunt rezolvate prin dispariţia oricărei urme de obedienţă. Nu e nicio îndoială că destinul îi favorizează pe cei curajoşi, iar iubirea învinge totul. Chiar şi barierele dintre forme diferite de existenţă: iubirile între oameni şi vârcolaci, sau între oameni şi vampiri sunt sarea şi piperul imaginaţiei adolescenţilor din zilele noastre.
Ţiu de la început să-mi exprim gratitudinea cea mai caldă scumpului nostru preşedinte care, reluând firul vechilor şezători ale Societăţii Scriitorilor Români, s-a gândit şi la mine şi m-a smuls o clipă din arhivele prăfuite ale magistraturii, unde guverne neocrotitoare mă ţin departe şi de publicul elegant, înţelegător şi simpatic al capitalei, şi de viaţa intelectuală a Bucureştiului.
Parcă, totuşi, în satisfacţia mea de a mă afla în faţa dv. se amestecă şi o umbră de melancolie. Să fie numai neîncrederea în modestia mijloacelor mele oratorice şi în conştiinţa sarcinii prea grele ce mi-am asumat-o? Sau poate vina e a titlului conferinţei care mi s-a impus? Mă întreb cu nedumerire, cum prietenul meu Rebreanu, cu tot tactul şi aleasa lui curtoazie, nu s-a gândit că poate fi o scădere pentru cineva care se crezuse o viaţă întreagă numai poet liric, să se vadă trecut deodată, fie şi în primul rând al scriitorilor umorişti şi satirici? O singură mângâiere mă mai linişteşte: amintirea unei reflecţii a marelui Caragiale. El se plângea, de mult, într-un cerc de prieteni, că e nu Marele Anonim, cum a iscălit fabule în Convorbiri critice, ci un năpăstuit! Toţi îmi cer articole şi schiţe uşoare şi sarcastice, şi eu sunt şi mă simt cel mai mare liric o ştie şi amicul Mihalache Dragomirescu!