Editura Humanitas invită cititorii în perioada 4 octombrie–6 noiembrie 2018 la evenimentele dedicate romanului „O formă de viaţă necunoscută” de Andreea Răsuceanu, apărut recent în colecția „Scriitori români contemporani”. Iubitorii de literatură contemporană din Cluj, București, Timișoara, Brașov, Iași, Galați și Craiova sunt așteptați să participe alături de Andreea Răsuceanu și invitații săi la dezbaterile despre noua sa carte.
În „Hippie” – noul său roman autobiografic -, Paulo Coelho reînvie visul de iubire și pace universală al generației hippie. Paulo, un tânăr brazilian care își dorește să devină scriitor, străbate lumea în căutarea libertății și a sensului profund al existenței. Călătoria lui inițiatică pornește din America de Sud și se încheie în Orient, o experiență care îi dă șansa unor transformări profunde și de care cititorii se bucură începând cu 1 octombrie 2018.
În calitate de autor, vă pot spune câteva lucruri – mai mult sau mai puțin subiective, dar pe care consider că oricine merită să le știe – înainte de a scrie o carte. Articolul e destinat celor care se gândesc să publice prin resurse proprii.
În mod neprevăzut – datorită activității mele de publicist – am cunoscut oameni care îmi cereau sfaturi despre cum ar putea scrie o carte și despre procesul de publicare. Ce nu știau aceștia este faptul că existența cărții pe piața românească (și nu numai) are la bază o întreagă industrie care se implică în crearea acestora.
Aparent, totul ar trebui să se rezume doar la scris, însă indiferent de ce ar spune unii și alții, lucrurile nu stau chiar așa.
Mizeria umană e atât de mare, încât degeaba te mai miri. Degeaba te mai întristezi. Degeaba (poate) te mai scandalizezi. De ea nu ai pur și simplu unde te ascunde. Iar de-ai vrea cumva să fugi de efectele ei, tot degeaba. Mizeria umană se află în toate, o poți găsi până și în rarele colțuri morale ale naturii umane, pe care nu doar că reușește cu brio să le paraziteze, ceea ce încă ar fi… acceptabil, dar cărora le preschimbă chiar și natura fundamentală, chiar și rolul, trecându-le, în mod pervers, în rândul cauzelor producătoare de urâtul divers ce-l definește pe om.
Și astfel ajungi la concluzia întoarsă pe dos că, de fapt, mizeria umană s-a născut nu și din mai multă mizerie umană, ci exact din opusul său, din absența ei, din partea infimă a naturii umane care nu o cunoaște.
Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa… La început, când a luat ființă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naștere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând de loc ureche muzicală…
După aceea Fuchs se duse direct la Conservator… Aci luă forma de acord perfect și după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl știe nimeni, ieși la suprafață și în câteva minute termină de studiat armonia și contrapunctul și absolvi cursul de piano… Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor așteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăți cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă – cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică și definitivă…
Mai târziu, la pubertate – zice-se – îi mai crescu lui Fuchs și un fel de organe genitale cari erau numai o tânără și exuberantă frunză de viță, căci era din firea lui afară din cale de rușinos și nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare…
În dragoste „cădem”. Suntem loviți, suntem zdrobiți, leșinăm. Ardem cu pasiune. Iubirea ne înnebunește și ne îmbolnăvește. Suferim, iar apoi ni se frâng inimile. În esență, vorbind despre dragoste în acest fel conturează modul prin care noi o experimentăm, spune scriitoarea Mandy Len Catron. În acest discurs destinat oricărei persoane care a fost vreodată îndrăgostite nebunește, Catron scoate în evidență o altă metaforă pentru dragoste care ne poate ajuta să descoperim în această experiență mai multă fericire – și mai puțină suferință.