2 august 2018

Cum de răul se naşte exclusiv din bine

Mizeria umană e atât de mare, încât degeaba te mai miri. Degeaba te mai întristezi. Degeaba (poate) te mai scandalizezi. De ea nu ai pur și simplu unde te ascunde. Iar de-ai vrea cumva să fugi de efectele ei, tot degeaba. Mizeria umană se află în toate, o poți găsi până și în rarele colțuri morale ale naturii umane, pe care nu doar că reușește cu brio să le paraziteze, ceea ce încă ar fi… acceptabil, dar cărora le preschimbă chiar și natura fundamentală, chiar și rolul, trecându-le, în mod pervers, în rândul cauzelor producătoare de urâtul divers ce-l definește pe om.

Și astfel ajungi la concluzia întoarsă pe dos că, de fapt, mizeria umană s-a născut nu și din mai multă mizerie umană, ci exact din opusul său, din absența ei, din partea infimă a naturii umane care nu o cunoaște.

Ce exemplu să dau (căci ele sunt cu nemiluita)?

Am să mă refer la un vârf singular al mizeriei umane, crima cu premeditare (dar și crima din culpă e la fel).

Cine plănuiește, îndelung, să ia viața cuiva nu o face pentru că dorește să comită un act violent, nu. Persoana respectivă, dimpotrivă, este convinsă de justețea acțiunii pe care și-a pus în gând să o îndeplinească și, pe deasupra, rămâne încredințată că numai așa, in extremis, un rău oarecare poate fi îndreptat cum se cuvinte și pentru totdeauna, ceea ce înseamnă nu eliminarea, prin educație, a efectelor răului în cauză, ci, tot fiind un lucru in extremis, stârpirea totală a cauzei ce a produs răul respectiv. Iar această cauză generatoare de rău e, într-o asemenea logică pervertită, nu contextul în care victima a acționat, într-un fel sau altul, ci individul însuși, chiar sinele său, găsit vinovat că e cine e, și nu de ceva anume.

Și, desigur, dacă vrei să te asiguri că un lucru nu se mai repetă, nu încerci să-l convertești într-o altă specie de lucru (deci oricum ar fi tot îndeaproape înrudită cu esența sa), ci pur și simplu îi negi dreptul la existență. Îl eradichezi.

Cât despre crima din culpă, un alt exemplu minunat de mizerie umană, și în acest caz răul care o definește (care de fapt o și alcătuiește) se trage, nu dintr-un rău și mai însemnat ca acesta originar, ci dintr-un bine, din binele care, din nefericire, stă la baza oricărui și fiecărui element constitutiv al mizeriei umane.

Dacă ai omorât pe cineva dintr-o aparentă încâlcire a ițelor destinului (al tău sau al victimei tale), înseamnă că fapta ta se sprijină pe ființa unei întâmplări. Doar hazardul, cu alte cuvinte, a condus la această realitate defectuoasă în care tu ai devenit călău fără voie, iar el sau ea victima ta nevinovată. Deci, în principiu, tu, deși ești deja criminal, tot fără vină intrinsecă rămâi, ceea ce constituie binele (fărâma de bine) din care această ipostază comună a mizeriei umane (crima în sine) s-a născut.

Mie, ca să ies cu totul din această teoretizare spurcată, îmi este scârbă nu într-atât de mizeria umană ca atare, a cărei existență nu o pot contesta, și nici măcar nu îmi este atât de scârbă că și eu, fiind încărcat de uman până la refuz, sunt un prea potențial participant la jocurile ei cumplite, ci, în realitate, îmi este complet scârbă de faptul că tot ce e mai luminos (și chiar grandios) în artă și, în general, în cultură, se bazează nemijlocit pe ea și tot în ea, în măruntaiele sale în putrefacție continuă, își găsește inspirația cea mai bună.

Dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că răul se naște exclusiv din bine.